Environmental taxes: a record that says nothing about the environment
Abstract
According to Eurostat, Romania recorded the EU’s largest increase in environmental tax revenue in 2024, +21.7%. The structure tells another story: of the 371.9 billion euros collected EU-wide, energy taxes brought 287 billion (about 77%), transport taxes 67 billion (about 18%) and pollution and resource taxes only 17.9 billion, under 5%. EU environmental taxes fell from 2.5% of GDP in 2014 to 2.1% in 2024. Romania’s increase stems from inflation, the EU’s highest at 9.2% in June 2026, and tax hikes aimed at a deficit above 9% of GDP, not from a green reform. Energy taxes are regressive and weigh on low-income households in a country with GDP per capita about 30% below the EU average. Genuine green taxation would be measured in results such as replanted hectares, replaced stoves and cleaner air.
Full text in Romanian Open the Romanian page →
Taxe de mediu: un record care nu vorbește despre mediu
România a raportat cea mai mare creștere din Uniunea Europeană la veniturile din taxe de mediu: 21,7% în 2024, potrivit Eurostat. La prima vedere, cifra invită la satisfacție. Un cititor grăbit ar putea vedea aici o țară care își descoperă brusc conștiința ecologică. Adevărul are însă o textură mult mai ternă.
Această cifră nu vorbește despre păduri sau un sector forestier care a înverzit construcțiile și a făcut să dispară amprenta de carbon. Nici despre o industrie care și-a filtrat emisiile. Ea vorbește, cu o pudoare contabilă, despre anatomia unei scumpiri.
Din ce sunt făcute, de fapt, taxele de mediu
Dincolo de vitrina cifrelor globale, structura spune totul. Din cele 371,9 miliarde de euro colectate la nivelul UE în 2024, aproape trei sferturi nu au legătură directă cu protecția naturii.
Taxele pe energie — accize pe combustibil, gaz și electricitate — au adus 287 de miliarde de euro, adică circa 77% din total. Taxele pe transport, în principal taxare auto, au însemnat 67 de miliarde, aproximativ 18%. Taxele pe poluare și resurse, singurele care penalizează efectiv dauna directă, abia ating 17,9 miliarde. Sub 5% din total.
În spațiul carpatic, disproporția e și mai mare. Ceea ce aparatul administrativ numește generos „taxă de mediu” este, în fapt, vechea acciză pe combustibil, gaz și electricitate. Este suma care se adună tăcut la pompa de benzină și în factura de la capătul lunii.
Gândește-te la un sat de munte în prag de iarnă. Bătrânul care își drămuiește banii pentru factura la energie nu face un act de devotament ecologic. El plătește ca să aibă căldură. Iar cifra generată de efortul lui este bifată, la București sau la Bruxelles, în dreptul tranziției verzi.
Când corecția devine simplă încasare
Mecanismul unei taxe de mediu este, teoretic, nobil. Pui un preț pe conduita dăunătoare ca să o descurajezi. Banii colectați repară dauna sau ușurează fiscalitatea pe muncă. Este un contract social bazat pe responsabilizare.
Când taxa se așază însă aproape exclusiv pe energie, scopul de corecție se estompează. Energia este resursa fără de care societatea modernă încremenește. Nu o poți evita. Taxa nu mai educă; ea doar încasează. Devine un obicei bugetar de care statul se desparte greu.
Un semnal de fond confirmă asta. La nivelul UE, ponderea taxelor de mediu în PIB a scăzut de la 2,5% în 2014 la 2,1% în 2024. Suma nominală urcă, dar greutatea reală în economie se subțiază.
Atunci când numești nevoia de bani a bugetului „conștiință ecologică”, desacralizezi ideea de protecție a naturii.
De unde vine, în realitate, creșterea de 21,7%
Avansul României nu este rodul unei reforme vizionare. Este consecința directă a inflației și a unei politici fiscale sub presiune.
În iunie 2026, România a avut cea mai mare rată de inflație din UE, 9,2%. Ultimii ani au adus și majorări de taxe, într-un efort de reducere a unui deficit bugetar de peste 9% din PIB. Când energia se scumpește și accizele cresc, încasările urcă mecanic. Nu pentru că poluăm mai puțin. Pentru că plătim mai mult.
Cifra este, cu alte cuvinte, nominală. Un record măsurat în lei mai ieftini nu este același lucru cu un progres.
Factura apasă acolo unde doare mai tare
Taxele pe energie sunt profund regresive. Ele nu discern între cel care aprinde un bec într-o garsonieră și cel care încălzește o casă mare. Apasă disproporționat pe gospodăriile cu venituri mici, unde utilitățile și transportul ocupă o felie mare din buget.
Suprapune asta peste realitatea economică. PIB-ul pe cap de locuitor al României rămâne cu circa 30% sub media europeană. Într-un astfel de context, locul întâi la creșterea taxării indirecte nu este un titlu de mândrie. Este un paradox amar. Suntem fruntași la un indicator al modernității tocmai pentru că suntem prea vulnerabili ca să îi rezistăm.
Ce ar însemna o fiscalitate de mediu autentică
O fiscalitate ecologică nu se măsoară în volumul banilor colectați. Se măsoară în rezultate.
În hectare replantate, sobe schimbate. În calitatea aerului din marile orașe. În tehnologii curate adoptate de industrie fără să fie împinsă cu forța. O taxă este legitimă doar dacă lasă în urma ei ceva mai curat decât a găsit.
Până când banii adunați din aceste accize nu se transformă în alternative reale — transport public funcțional, rețele energetice moderne, sprijin pentru izolarea locuințelor — recordul rămâne o construcție contabilă.
