Who really pays the Romanian state’s bill

Există o întrebare pe care niciun discurs oficial nu o rostește până la capăt, mai ales acum, când salariul real scade de la o lună la alta: din banii cui trăiește statul român? Răspunsul e incomod prin simplitatea lui. Din cei aproximativ 5,6 milioane de salariați activi înregistrați la finalul lui 2025, circa 1,28 milioane lucrează la stat. Restul — în jur de 4,3 milioane de oameni din mediul privat — și firmele care îi angajează duc, în proporție covârșitoare, greul bugetului. Din munca lor se plătesc salarii, pensii, alocații, spitale, școli, șosele. Tot din munca lor se plătesc și promisiunile.

Iar promisiunile au luat-o de mult înaintea aritmeticii.

Adevărul brutal este că acest buget nu poate susține creșteri salariale ample și simultane în sectorul public. Nu pentru că cineva ar fi rău-voitor. Ci pentru că baza pe care stă întregul edificiu este îngustă, obosită și, de trei decenii, subțiată sistematic.

Am vândut fabrica și am cumpărat marfa înapoi

România a trecut printr-o deindustrializare pe care puține economii europene au egalat-o. Am pierdut capacități strategice în industria alimentară, chimică, energetică, de apărare — exact sectoarele care, în economiile serioase, formează coloana vertebrală a bazei fiscale. În loc, am construit un model economic din consum de importuri, imobiliare și servicii. Un model care arată bine în anii buni și se clatină la primul val de inflație. Nu am ridicat nimic semnificativ în biotehnologie, microelectronică sau energii regenerabile. Am rămas o economie care cumpără scump ce ar fi putut produce.

Cine a lucrat o viață în silvicultură știe regula de fier a oricărui capital răbdător: nu poți recolta mai mult decât crește. O pădure tăiată peste puterea ei de regenerare nu se ceartă cu tine. Pur și simplu dispare. Bugetele funcționează identic. Doar că dispariția lor se numește, elegant, „criză fiscală”.

Gaura din găleată

Și mai există o cifră pe care ar trebui să o știe pe de rost orice om care semnează o cheltuială publică. Consiliul Fiscal estimează că România pierde anual în jur de 16 miliarde de euro din evaziune fiscală — echivalentul a circa 10% din PIB. Șaisprezece miliarde de euro. În fiecare an. Suma depășește cu mult costul oricărei creșteri salariale rezonabile în educație, sănătate sau administrație.

Banii există în economie. Doar că nu ajung la buget. Cărăm apă cu o găleată găurită și ne mirăm, la capătul drumului, că nu ne ajunge.

Salariul real și iluzia din fluturaș

Cifrele din mai 2026 spun povestea fără menajamente. Salariul mediu net a ajuns la 5.684 de lei — o creștere de 3,2% față de mai 2025, cel mai slab ritm anual din ultimii ani. Doar că inflația a fost, în același interval, de 10,9%. Salariul real a scăzut cu 6,9%, cea mai abruptă erodare din ultimul an.

Și ca să nu ne consolăm cu ideea că „e greu peste tot”: nu e. Potrivit Eurostat, în iunie 2026 România avea cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană — 9,2% în indicele armonizat, de peste trei ori media UE de 2,9%. În 22 de state membre inflația scădea. Noi rămâneam campionii clasamentului la care nimeni nu vrea să participe.

Și mai există un detaliu pe care nicio festivitate de anunțare a măririlor nu-l pomenește. Din salariul mediu brut de 9.483 de lei, angajatul primește 5.684. Restul — aproape 3.800 de lei, circa 40% — pleacă la stat, ca impozit și contribuții. Asta înseamnă că la orice creștere salarială, primul și cel mai sigur câștigător este bugetul, nu omul. Statul își încasează cota din majorare înainte ca salariatul să o simtă. Iar când inflația depășește 10%, statul mai câștigă o dată: încasările cresc nominal, în timp ce puterea de cumpărare a celui care muncește scade. Românul care câștigă „mai mult” pe hârtie își permite, la casă, vizibil mai puțin. Într-o asemenea economie, a promite creșteri salariale ample nu e generozitate. E aritmetică refuzată.

De ce vrem toți la ghișeu, nu la fabrică

Și aici ajungem la o anomalie pe care o purtăm de un deceniu fără să o mai vedem. De zece ani consecutiv, salariul mediu net de la stat este mai mare decât cel din privat. În anii de vârf, 2018–2020, diferența a depășit 30%. Nu e vina bugetarilor — oamenii răspund rațional la stimulente. Vina e a unui sistem care a inversat semnalul economic fundamental: într-o economie sănătoasă, producția și antreprenoriatul atrag talentele; la noi, siguranța ghișeului bate riscul fabricii. Când statul plătește mai bine decât economia care îl finanțează, coada se formează firesc la concursurile pentru posturi publice, nu la registrul comerțului.

Nu ne lipsesc oamenii capabili. Ne lipsește cultura antreprenoriatului. Școala românească nu formează oameni care să-și asume riscul de a construi, iar eșecul în afaceri e tratat, social, ca o rușine, nu ca o lecție. Peste această cultură a fricii se așază birocrația excesivă — avize, autorizații, ghișee care nu comunică între ele, termene care se prelungesc până când proiectul moare de bătrânețe. Aceeași birocrație ne costă și acolo unde ne permitem cel mai puțin: la fondurile europene, unde bani deja alocați României rămân necheltuiți sau se pierd în proceduri, în timp ce ne plângem că nu avem resurse pentru investiții.

Aceasta nu e o dispută între stat și privat. Bugetarul și antreprenorul nu sunt adversari — sunt pasageri ai aceleiași corăbii. Dar corabia are nevoie de mai mulți oameni la vâsle și de mai puțini la inventarierea vâslelor.

Ce ar însemna seriozitatea

Creșterea sustenabilă a veniturilor bugetare nu va veni din iluzii contabile, din taxe noi pe aceiași plătitori sau din redistribuiri interne tot mai crispate. Va veni dintr-un singur loc: refacerea bazei productive. Investiții industriale reale. Combaterea evaziunii cu aceeași energie cu care se anunță planuri. Simplificare fiscală și debirocratizare, ca fondurile europene să fie cheltuite, nu doar anunțate. Locuri de muncă cu valoare adăugată, nu doar cu contract. Și o școală care să scoată, pe lângă buni funcționari, și oameni care au curajul să deschidă o firmă.

Până atunci, orice ajustare salarială trebuie să încapă în constrângerile pe care nu le poate anula niciun comunicat: datorie publică în creștere, un număr limitat de contribuabili activi și un echilibru fragil între sectoare. Singura cale responsabilă rămâne dialogul onest, pe cifre, între mediul privat, angajații bugetari și decidenți — fără eufemisme și fără țapi ispășitori.

România nu duce lipsă de promisiuni. Duce lipsă de fabrici. Iar diferența dintre cele două se vede, în fiecare lună, în execuția bugetară. O economie puternică poate plăti și salarii decente la stat, și șanse reale pentru generațiile care vin. O economie de consum și declarații nu poate plăti, pe termen lung, nici măcar propriile iluzii.

Pădurea ne-a învățat un lucru pe care politica îl uită constant: ceea ce nu semeni azi, nu ai de unde tăia mâine.