O notă personală pornind de la o dezbatere a momentului — bugetul Administrației Fondului pentru Mediu pe 2026.
Am citit săptămâna aceasta comunicatul Asociației Prosumatorilor și a Comunităților de Energie. Era preluat pe larg, cu tonul indignat al cuiva căruia i s-a luat ceva ce considera al său. Bugetul AFM 2026, spune comunicatul, este „Bugetul APĂ-CANAL\”, iar cele 250 de milioane de lei alocate împăduririlor sunt „absurde\”.
Am pus comunicatul jos și m-am gândit la ce am văzut, fizic, în ultimele luni, în deplasările prin țară. La fântâna din care, într-un sat din nordul Moldovei, o femeie de vreo șaizeci de ani scotea apa cu cumpăna — în 2026, cu mâinile ei. La latrina din curtea unei școli unde am fost invitat la o plantare. La sobele negre, cu randament de cincisprezece la sută, care fumegă în satele de munte și care sunt, încă, principala sursă de încălzire pentru milioane de români.
Și mi-am spus că, înainte de a numi o decizie „absurdă\”, merită să privim cu atenție din ce țară vorbim.
Țara reală
România anului 2026 nu este o țară a prosumatorilor. Conform datelor Institutului Național de Statistică, peste un sfert din populație nu are acces la apă curentă în locuință, iar aproape patru din zece gospodării nu sunt racordate la canalizare. În mediul rural, decalajul este abrupt. Vorbim despre milioane de oameni care, în acest moment, în această țară membră a Uniunii Europene, încă se spală la lighean și încă merg afară, indiferent de anotimp, la o latrină săpată în pământ.
Acesta este, pentru mine, punctul de plecare al oricărei discuții oneste despre prioritățile Fondului pentru Mediu. Nu o opinie. Un dat.
O întrebare incomodă
Subvenția publică nu este un drept dobândit. Este un instrument prin care statul corectează inegalități. Iar întrebarea care mi se pare incomodă, dar care trebuie pusă, este aceasta: este corect ca un cetățean cu acoperiș propriu, branșament trifazat și casă termoizolată să primească mii de euro pentru un sistem fotovoltaic, în timp ce, la treizeci de kilometri mai încolo, o familie cu trei copii cară apa din fântână cu găleata?
Apa potabilă, canalizarea, un grup sanitar funcțional — acestea nu sunt comodități de stil de viață. Constituie condiția minimă a demnității umane. Energia verde produsă pe acoperișul propriu este, fără îndoială, un câștig, dar un câștig de etaj superior. Iar un etaj superior nu se construiește pe o fundație care lipsește.
Susțin redirecționarea fondurilor către apă-canal. Susțin o singură condiție fermă: un mecanism public, transparent, de monitorizare a contractelor — pentru că soluția la o administrație publică slabă nu este să-i scoatem proiectele din buget, ci să-i întărim controlul.
Iluzia tehnologică pe care ne-o facem cu toții
Dezbaterea românească despre tranziție energetică suferă de o iluzie pe care merită să o demontăm calm, fără pasiune ideologică.
Un panou fotovoltaic instalat astăzi în România este, în covârșitoare majoritate, fabricat în Asia, transportat pe opt mii de kilometri, conectat printr-un invertor produs tot la export și destinat să devină, în 20–25 de ani, un deșeu electronic cu fracțiuni greu reciclabile — siliciu cu metale grele, polimeri fluorurați, EVA. Amprenta de carbon ascunsă în acest lanț — extracție, producție, transport, instalare, dezafectare — este sistematic ignorată în discursul public.
În oglindă, o sobă modernă, cu randament înalt, alimentată cu biomasă lemnoasă din pădurea românească gestionată sustenabil, înseamnă cu totul altceva: resursă locală, regenerabilă, cu ciclu scurt — lemnul vine de la 20 de kilometri, nu de la Shenzhen. Randament termic de 80–90%, față de 15–20% al sobelor vechi încă în uz în satele românești. Durată de viață de 40–50 de ani pentru o sobă din fontă bine construită. Reciclabilitate integrală la final.
Un program național „Rabla pentru Sobe\” ar produce, leu pentru leu, o reducere mai mare a emisiilor și a poluării reale a aerului decât același buget cheltuit pe panouri de import. Nu este o opinie — este o ecuație tehnică, verificabilă în orice analiză serioasă de ciclu de viață.
Banii din pădure trebuie să se întoarcă acasă
Aici intervine un adevăr puțin cunoscut în dezbaterea publică, dar pe care, ca președinte al ASFOR, am datoria să-l readuc în prim-plan: sectorul forestier românesc contribuie, prin 2% din valoarea fiecărui metru cub de lemn vândut, la bugetul Fondului pentru Mediu. Nu este o taxă oarecare. Este contribuția directă a unei industrii care exploatează o resursă naturală, către un fond destinat protejării mediului.
Întrebarea legitimă este: unde se întorc acești bani?
Poziția mea este clară. Banii proveniți din pădure trebuie să se întoarcă, prioritar, în viața oamenilor din satele care au crescut pădurea — prin apă, canalizare, sobe eficiente. În împăduriri masive pentru combaterea secetei pedologice care lasă fântânile rurale fără apă. În infrastructură silvică modernă. În cercetare aplicată pentru gestionarea pădurilor sub stresul schimbărilor climatice.
Nu este rolul AFM să subvenționeze, an de an, o industrie asiatică de panouri solare care are deja propriile mecanisme europene de finanțare — Innovation Fund, REPowerEU, Modernization Fund, scheme naționale specifice. Fondul pentru Mediu are un mandat distinct, mai vechi și mai radical: să repare ce stricăm și să dăm înapoi ce luăm.
„Absurdul\” împăduririlor
APCE numește „absurd\” bugetul de 250 de milioane de lei pentru împăduriri, invocând eșecul PNRR la acest capitol. Argumentul este, paradoxal, cel mai bun motiv pentru a continua finanțarea — nu pentru a o opri.
Faptul că PNRR-ul a eșuat în România la împăduriri nu se datorează lipsei nevoii. Se datorează birocrației, ghidurilor schimbate de mai multe ori într-un an, capacității administrative subdimensionate și unei piețe a serviciilor silvice insuficient pregătite. Răspunsul corect nu este să eliminăm linia bugetară, ci să o construim mai bine — cu ghiduri stabile, cu plăți la termen pentru pepiniere, cu monitorizare bazată pe inventar forestier modern.
Iar 250 de milioane de lei nu este „absurd\”. Este, dimpotrivă, modest în raport cu cele 2 milioane de hectare de terenuri degradate care, în România, așteaptă să fie reintroduse în circuite economice sau de protecție prin împădurire. Este o sumă de pornire, nu una de încheiere.
Ordinea cuvenită a lucrurilor
Nu mă opun progresului tehnologic. Susțin energia verde, susțin prosumatorii, susțin ținta europeană a decarbonizării. Lucrez, profesional, la integrarea României în arhitectura europeană a bioeconomiei circulare — voi vorbi la Dublin, în octombrie, la Global Bioeconomy Summit, despre exact aceste teme.
Dar susțin și un principiu mai vechi decât toate aceste politici, un principiu pe care l-am învățat de la pădure: nu poți sări etapele creșterii. Un puiet de stejar nu devine arbore matur în trei ani, oricât ai dori. Are nevoie de rădăcină, de fundație, de timp. La fel și o civilizație. Înainte de a finanța instrumente sofisticate pentru o minoritate care are deja confortul de bază, statul are obligația elementară de a aduce apa în casa fiecărui român, de a curăța aerul din fiecare sat, de a încălzi eficient fiecare locuință.
Aceasta este ordinea cuvenită a lucrurilor. Iar a o respecta nu este conservatorism — este maturitate politică.
Pădurea nu se grăbește — dar nici nu așteaptă la infinit. Nici cetățeanul care, în 2026, încă se spală la lighean.
Drept la replică publicat pe www.forestmania.ro
