O întrebare circulă tot mai des în spațiul public, formulată uneori ca o curiozitate, alteori ca o acuzație directă: „Cum explicați că majoritatea celor care se opun protecției naturii sunt silvicultori, primari din zone rurale sau persoane din anturajul acestora?”
La prima vedere, întrebarea pare legitimă. Pentru un privitor din afara sistemului, rezistența profesioniștilor față de anumite măsuri de mediu pare contra-intuitivă. De ce s-ar opune un silvicultor pădurii? De ce s-ar opune un primar naturii care îi înconjoară comunitatea?
Răspunsul este simplu, dar esențial pentru viitorul pădurilor noastre: ei nu se opun protecției. Ei se opun definiției greșite a protecției.
Două lumi, două definiții
Există o falie imensă de percepție în societatea românească.
Pentru publicul larg, protecția înseamnă adesea „non-intervenție” – să punem un gard în jurul pădurii, să nu tăiem nimic, să lăsăm natura să-și urmeze cursul neatinsă.
Pentru silvicultori și comunitățile locale, protecția înseamnă „gospodărire durabilă” – intervenție activă, îngrijire, recoltare responsabilă și regenerare.
Această abordare nu este o particularitate românească. Strategia Forestieră a Uniunii Europene (2021) recunoaște explicit că gospodărirea activă și durabilă a pădurilor este esențială pentru menținerea funcțiilor ecosistemice. Austria, Finlanda și Germania – țări cu cele mai performante sectoare forestiere din Europa – practică exact acest model: intervenție activă, nu abandon.
Silvicultorul: medicul, nu paznicul de muzeu
A acuza un silvicultor că nu vrea să protejeze pădurea pentru că susține tăierile de îngrijire este similar cu a acuza un chirurg că nu vrea să salveze pacientul pentru că folosește bisturiul.
Silvicultorii sunt formați să înțeleagă pădurea ca pe un ecosistem viu, dinamic. O pădure lăsată complet de izbeliște nu devine automat un paradis – ea poate deveni vulnerabilă la dăunători, incendii sau degradare.
Opoziția silvicultorilor nu este față de natură, ci față de ideea că „a nu face nimic” este soluția supremă. Pentru un profesionist, protecția reală înseamnă extragerea arborilor bolnavi sau uscați pentru a nu infecta restul pădurii, rărituri pentru a permite arborilor tineri să aibă lumină și spațiu, recoltarea arborilor ajunși la maturitate pentru a face loc noii generații.
Când silvicultorii se opun unor măsuri restrictive extreme, ei apără dreptul de a-și exercita meseria: aceea de a menține pădurea sănătoasă prin lucrări silvice, nu prin abandonare.
Primarul și comunitatea rurală: între ecologie și supraviețuire
De ce se opun primarii și localnicii conceptului de „non-intervenție strictă”? Răspunsul nu ține de lăcomie, ci de realitatea socială dură a României rurale.
Pentru cineva care locuiește la bloc, racordat la gaz și termoficare, protecția strictă a unei păduri aflate la 300 km distanță este un ideal nobil și ușor de susținut. Dar pentru comunitățile locale, pădurea este sursa de căldură și baza economiei locale.
Conform datelor INS, peste 3,5 milioane de gospodării din România folosesc lemnul ca sursă principală de încălzire. Această cifră transformă accesul la resursa lemnoasă într-o chestiune de securitate energetică, nu doar de tradiție.
Multe primării rurale supraviețuiesc și finanțează școli sau drumuri din valorificarea responsabilă a fondului forestier proprietate publică. Restricționarea accesului la resursă, sub umbrela „protecției”, este percepută de primari ca o condamnare la frig și la subdezvoltare pentru cetățenii lor.
Când acești oameni se revoltă, ei nu spun „Urâm natura”. Ei spun: „Nu ne luați dreptul la existență în numele unei ideologii care ne exclude din propria noastră casă.”
Protecție activă, nu pasivitate
Trebuie să fim onești în această dezbatere. Protecția naturii nu este sinonimă cu transformarea României într-un imens parc național intangibil.
Adevărata protecție a naturii implică omul. Implică silvicultorul care îngrijește, implică localnicul care valorifică resursa cu măsură și implică societatea care beneficiază de lemn – singura resursă regenerabilă de construcție pe care o avem.
Cei care se opun nu sunt inamicii pădurii. Sunt gardienii unei normalități în care omul și natura conviețuiesc, nu se exclud reciproc. Să nu confundăm grija față de pădure cu abandonarea ei.
Dezbaterea despre viitorul pădurilor României nu ar trebui să fie între „a tăia” și „a nu tăia”. Ar trebui să fie despre cum îngrijim responsabil o resursă de care depind și clima, și economia, și comunitățile noastre.