România trebuie să aleagă ce fel de viitor își dorește pentru pădurile sale.
Nu între protecție și exploatare – această dilemă falsă a dominat prea mult dezbaterea publică – ci între două viziuni asupra conservării: una care presupune retragerea omului din ecosistem și una care înțelege că gestionarea activă, bazată pe știință, este forma cea mai eficientă de protecție.
Scriu acest text după ce am urmărit, în ultimele săptămâni, cum dezbaterea despre proiectul de Ordonanță de Urgență privind zonele de protecție strictă a degenerat într-un schimb de acuzații între tabere care, în mod normal, ar trebui să fie de aceeași parte. Organizații de mediu invocă un „veto științific”. Comunitatea forestieră se simte exclusă din propria meserie. Ministerul este criticat că nu face „activism”. Nimeni nu mai vorbește despre pădure.
Aș vrea să readuc discuția acolo unde îi este locul: la fapte, la date și la întrebarea simplă – ce funcționează și ce nu?
Ce înseamnă protecția, de fapt?
Am petrecut suficient timp în pădure ca să știu un lucru elementar: o pădure sănătoasă este o pădure îngrijită. Nu exploatată fără limită – îngrijită. Diferența este imensă, dar în dezbaterea publică actuală ea dispare complet.
Argumentul conform căruia 10% din teritoriu trebuie lăsat „în voia naturii” sună nobil. Dar când îl transpui pe teren, în comuninăți care depind de pădure, cu proprietari care nu au primit niciodată compensațiile promise, nobilul se transformă în absurd. A pune un lacăt pe pădure și a aștepta ca fenomenele climatice extreme, bolile sau dăunătorii să o gestioneze în locul nostru nu este conservare – este abandon.
Iar abandonul are consecințe măsurabile.
Ce ne arată Europa – lecția parteneriatului
De fiecare dată când particip la o conferință europeană pe teme de bioeconomie, sunt lovit de aceeași realitate: țările care protejează cel mai bine pădurile sunt exact cele care le gestionează cel mai activ.
Finlanda generează anual 30 de miliarde de euro din bioeconomie. Nu în ciuda faptului că își protejează pădurile, ci tocmai pentru că le tratează ca pe o resursă gestionată inteligent. Programul METSO de protecție voluntară a demonstrat ceva ce noi încă refuzăm să acceptăm: proprietarii devin cei mai eficienți aliați ai conservării atunci când sunt tratați ca parteneri. Programul a protejat peste 80.000 de hectare prin acorduri voluntare, cu rate de satisfacție de peste 95% în rândul participanților.
Austria investeaște masiv în subvenții pentru încălzirea pe bază de biomasă forestieră. Rezultatul: reducerea dependenței de combustibili fosili și menținerea sănătății pădurilor prin recoltare planificată. Contractele de management dintre proprietari și autorități garantează simultan obiectivele de conservare și drepturile economice ale comunităților.
În economiile forestiere avansate, fiecare hectar de pădure gestionată activ poate genera între 1.000 și 3.000 EUR valoare anuală prin integrarea în circuite de bioeconomie circulară, față de 5–300 EUR/ha în modelele tradiționale de exploatare.
În România, în loc să studiem și să adaptăm aceste modele, ne certăm pe Facebook despre cine iubește mai mult pădurea.
Dreptul de proprietate nu este o problemă – este soluția
Un aspect pe care dezbaterea publică îl tratează cu o ușurință iresponsabilă: dreptul de proprietate.
Integrarea acordului proprietarului în procesul de desemnare a ariilor protejate nu este o „invenție pentru a evita plata”, așa cum am citit în online. Este o aliniere la bunele practici europene și la respectarea drepturilor fundamentale. Proprietarul pădurii – fie el statul sau un cetățean privat – este primul interesat ca acea resursă să rămână viguroasă pentru generațiile viitoare. A-l exclude din decizie nu este doar ilegal – este contraproductiv.
Să fim concreți: sistemul actual de compensații funcționează deficitar. Întârzierile la plată, birocrația excesivă, sumele insuficiente. Oamenii care trăiesc lângă pădure știu că promisiunea de compensație rămâne adesea doar promisiune. A extinde suprafețele protejate fără a rezolva mai întâi aceste disfuncționalități nu va produce protecție – va produce rezistență socială și, inevitabil, eșec.
A introduce restricții drastice fără un sistem de compensații echitabil, funcțional și plătit la timp nu este protecție. Este expropriere mascată.
Contribuția climatică pe care nimeni nu o calculează
Aici ajung la subiectul care mă preocupă cel mai mult și despre care se vorbește cel mai puțin: efectul de substituție.
Dezbaterea publică despre păduri și climată se concentrează aproape exclusiv pe stocarea carbonului în pădurile în picioare. Este important, fără îndoială. Dar este doar jumătate din poveste.
Cealaltă jumătate: atunci când lemnul recoltat dintr-o pădure gestionată durabil înlocuiește beton, oțel sau materiale plastice, emisiile evitate reprezintă un beneficiu climatic real. Dar acest beneficiu nu apare în niciun bilanț național de carbon, pentru că metodologiile actuale LULUCF nu îl recunosc.
O casă de 150 mp construită din lemn generează un beneficiu net de 80–140 tone CO₂ – prin stocarea carbonului în structură și prin înlocuirea materialelor convenționale. La scară națională, o politică coerentă de construcții din lemn ar putea genera economii de 0,8–1,4 milioane tone CO₂ anual.
Gândiți-vă la ciclul complet: pădure îngrijită activ → lemn recoltat planificat → produse din lemn care stochează carbon pe termen lung → înlocuirea materialelor cu amprentă ridicată → regenerare → captare continuă de CO₂. Niciun alt material de construcție nu oferă un circuit atât de complet.
Și acum partea incomodă: pădurile abandonate gestionării active nu rămân „seifuri de carbon”. În contextul secetelor prelungite, ele devin vulnerabile la incendii, atac de dăunători și degradare biologică accelerată. Incendiile forestiere din sudul Europei în 2023–2024 au demonstrat cu brutalitate că non-intervenția nu este o garanție de protecție, ci, în condiții climatice adverse, o rețetă pentru pierderi ireversibile.
România, cu 6,9 milioane de hectare de pădure și o tradiție silvică seculară, are atât interesul, cât și legitimitatea de a cere includerea efectului de substituție în metodologiile europene. Revizuirea cadrului LULUCF 2026–2027 este fereastra de oportunitate. Dacă o ratăm, pierdem ani întregi de recunoaștere a contribuției reale a sectorului forestier la obiectivele climatice.
Ce ar trebui să se întâmple: de la conflict la parteneriat pentru pădure
Conflictul actual nu este inevitabil. Este rezultatul unui cadru instituțional care pune părțile pe poziții antagonice în loc să le ofere un spațiu de colaborare. Soluția nu este ca o parte să câștige – este să construim un parteneriat în care fiecare vine cu expertiza sa și niciuna nu deține drept de veto unilateral.
Concret, propun trei lucruri:
Întâi, protecție strictă acolo unde știința o cere cu adevărat – pe baza evaluărilor tehnice independente, nu a presiunii mediatice. Fiecare desemnare de zonă protejată trebuie să fie însoțită de o evaluare a impactului socio-economic și de un plan de compensații funcțional. Nicio restricție nu ar trebui să intre în vigoare înainte de semnarea contractului de compensare.
Apoi, gestionare durabilă ca normă, nu ca excepție. Pădurile României merită îngrijire activă, profesionistă, bazată pe cele mai bune practici europene. Modelele austriac și finlandez demonstrează că producția și protecția nu sunt antagonice – sunt complementare. Comitete locale de parteneriat, cu reprezentare paritară a proprietarilor, silvicultorilor, autorităților, ONG-urilor și cercetătorilor, ar putea gestiona ariile protejate mult mai eficient decât orice decizie birocratică luată de la centru.
Și în al treilea rând, recunoașterea contribuției climatice complete a sectorului forestier – inclusiv a efectului de substituție – în cadrul politicilor europene de carbon. România trebuie să își asume un rol activ în revizuirea LULUCF și în dezvoltarea Cadrului European de Certificare a Eliminărilor de Carbon, care va deveni operațional din 2026.
ASFOR și Institutul pentru Științele Vieții invită toate părțile interesate la un forum tehnic dedicat, cu obiectivul de a produce – în termen de 6 luni – o foaie de parcurs concretă. Nu un alt comunicat de presă. Un document de politici cu acțiuni, responsabilități și un calendar realist.
Pădurea românească nu mai are timp pentru declarații de intenție. Are nevoie de instrumente funcționale, de oameni care știu ce fac și de o viziune care să țină cont de realitate, nu doar de notiția de pe ecran.
Silvicultura nu este inamicul naturii. Este principala sa linie de apărare.
Cine îngrijește pădurea o și protejează. Restul e zgomot.
