Forests keep our heads up. The rest is a shame we all pay for

Am citit în weekend cel mai recent scorecard de mediu care pune România lângă media Uniunii, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehia. Datele sunt ale Eurostat, ale Agenției Europene de Mediu și ale Comisiei Europene, actualizate la 1 noiembrie 2026. Le-am citit de două ori, pentru că imaginea pe care o dau este aproape schizofrenică.

La un singur capitol suntem primii. La emisiile nete de gaze cu efect de seră pe locuitor, România are 3,4 tone CO2e, față de 6,2 tone media europeană. Nicio altă țară din comparație nu stă mai bine.

La aproape tot restul suntem la coada clasamentului. Reciclăm 12,4% din deșeurile municipale, când Europa reciclează aproape jumătate și ținta pentru 2025 era 55%. Depozităm trei sferturi din ce aruncăm. Doar 55,5% dintre români sunt conectați la o stație de epurare cel puțin secundară. Avem 15 proceduri de infringement de mediu deschise, printre ele cazuri pentru deșeuri, ape uzate și aer.

Cine ține scorul

Merită să ne întrebăm de unde vine singura noastră medalie. Fără sectorul LULUCF, adică fără ce absorb pământul și, mai ales, pădurile, emisiile României urcă la 5,0 tone pe locuitor. Diferența de 1,6 tone nu o face nicio politică de mediu spectaculoasă, nicio investiție de ultimă oră. O fac pădurile.

Pădurile României absorb 31 de milioane de tone de CO2 pe an. Asta înseamnă circa 13% din absorbția netă a întregii Uniuni Europene, dintr-o țară care are puțin peste 4% din populația ei. Absorbim mai mult decât Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehia luate separat. Pe locuitor, pădurea românească absoarbe de peste trei ori mai mult decât media europeană.

Iar Uniunea are nevoie de această absorbție. Regulamentul 2023/839 cere ca, până în 2030, sectorul LULUCF să absoarbă 310 milioane de tone pe an la nivelul UE. Astăzi suntem la 231. Fiecare tonă contează, iar o parte importantă din tonele acestea crește pe dealurile și munții noștri. Despre distanța dintre ținta europeană și realitatea din teren am scris și în articolul despre LULUCF.

Pădurea nu s-a îngrijit singură

Aș vrea să fie limpede un lucru: acest rezultat nu este un dar al naturii, rămas neatins. Este rezultatul unei culturi silvice cu amenajamente, cu regenerare, cu lucrări de îngrijire, făcute zi de zi de silvicultori, de proprietari, de firmele de exploatare și de oamenii care lucrează în pădure. Este munca unui sector despre care, în spațiul public, se vorbește aproape exclusiv în termeni de tăieri și de suspiciune.

Nu spun că sectorul nu are probleme. Le are, și ASFOR nu le-a ascuns niciodată. Dar este greu de explicat de ce domeniul care ține în viață bilanțul climatic al țării este tratat ca vinovat de serviciu, în timp ce reciclarea deșeurilor stă de zece ani în jurul a 12%, fără ca cineva să pară deranjat.

Între timp, sectorul s-a schimbat. Trasabilitatea lemnului s-a dezvoltat, pădurile sunt urmărite prin satelit, iar firmele private au investit în LiDAR, inventariere digitală și trasabilitate de la arbore la primul procesator, așa cum testăm acum, împreună cu parteneri europeni, în proiectul SINTETIC. Ar fi firesc ca aceste progrese să conteze și în felul în care sectorul este evaluat, acasă și la Bruxelles.

Carbonul nu se oprește la marginea pădurii

Mai este un lucru pe care statisticile de mai sus abia îl ating. Când un arbore este recoltat și transformat în grindă, în panou sau în mobilier, carbonul pe care l-a absorbit nu dispare. El rămâne închis în lemn atâta timp cât lemnul este folosit. Un metru cub de lemn de construcție stochează aproximativ o tonă de CO2.

Regulile europene recunosc deja acest lucru. Produsele din lemn recoltat sunt o categorie distinctă în contabilitatea LULUCF, iar cherestea și panourile păstrează carbonul zeci de ani. O casă de lemn bine construită îl păstrează un secol sau mai mult. Bisericile de lemn din Maramureș și din Bucovina, unele vechi de câteva sute de ani, sunt și astăzi depozite de carbon absorbit de arbori care au crescut cu mult înainte de revoluția industrială.

Asta schimbă felul în care ar trebui să privim recoltarea. O pădure gospodărită durabil absoarbe carbon cât crește. Lemnul scos din ea, dacă ajunge în construcții și în produse de lungă durată, continuă să-l stocheze. În plus, înlocuiește betonul, oțelul și materialele plastice, a căror producție emite mult mai mult. Pădurea și lemnul folosit inteligent nu sunt în competiție. Sunt două etape ale aceluiași circuit al carbonului.

Ce cer forestierii

Prima cerere: rolul pădurii și al lemnului în bilanțul climatic să fie recunoscut în politici, nu doar în statistici. Asta înseamnă plăți pentru serviciile ecosistemice și pentru carbonul stocat, accesibile tuturor proprietarilor. Aproximativ jumătate din pădurile României sunt private, iar orice mecanism care ar funcționa doar prin Romsilva sau prin contracte cu statul ar fi nedrept față de ei.

A doua: încurajarea folosirii lemnului în construcții și în produse de lungă durată, inclusiv în investițiile publice. O școală sau o sală de sport din lemn este și un depozit de carbon pentru următorul secol.

A treia: dezbaterea despre pădure să plece de la date, nu de la emoții. Datele din acest scorecard arată unde este, de fapt, problema de mediu a României.

Un clasament ne spune unde suntem, nu cine suntem. Pădurea ne arată ce putem face când lucrăm cu răbdare, pe termen lung. Este exact lecția pe care ar trebui să o învețe și cei care se ocupă de deșeuri, de canalizare și de aerul din orașele noastre.