Strict protection on 10%: what environmental organisations ask for and what they leave out

Programul de guvernare intră marți la vot în Parlament. Înaintea votului, organizațiile de mediu au transmis o analiză a documentului, cu cereri ferme privind protecția strictă a naturii. Unele dintre aceste cereri sunt corecte și le susțin. Altele simplifică o problemă tehnică, juridică și socială complexă. Textul de față clarifică ce se cere, ce este adevărat și ce lipsește din argumentație, pentru ca decizia publică să fie luată pe baza tuturor datelor.

Ținta de 10% protecție strictă: acord pe obiectiv, nu pe metodă

Ce se cere: organizațiile de mediu cer ca minimum 10% din teritoriul României să fie strict protejat până în 2030, cu selecția zonelor pe criterii științifice, hărți publice și verificare independentă.

Ce este corect: ținta face parte din Strategia UE pentru biodiversitate, iar desemnarea zonelor de protecție strictă este un jalon asumat de România prin PNRR. Criteriile științifice, hărțile publice și verificarea independentă sunt cereri legitime, pe care le susțin.

Ce se omite: ținta de 10% nu este o problemă de ambiție, ci de metodă juridică. Ghidul Comisiei Europene din 2022 definește zonele strict protejate ca zone în care procesele naturale sunt lăsate, în esență, netulburate de presiunile umane. O zonă raportată ca strict protejată trebuie să aibă acest regim pe întreaga sa suprafață, iar o protecție limitată în timp nu se poate număra la țintă. Prin urmare, fiecare hectar inclus trebuie să aibă un regim permanent, clar delimitat juridic și acceptat de proprietar sau compensat.

Proiectul de catalog pus în consultare publică în august cuprindea 472 de zone, cu aproximativ 609.400 de hectare, adică circa 2,54% din teritoriul terestru. Distanța până la 10% este reală. Împreună cu colegii din ASFOR, am arătat însă că ea poate fi acoperită printr-o metodologie cumulativă construită pe categoriile juridice existente. Pădurile virgine și cvasivirgine, siturile UNESCO, zonele de protecție strictă și integrală din parcuri și alte suprafețe cu regim legal de conservare ajung, însumate, la aproximativ 10,13% din teritoriu.

Pragul de 75% în fiecare parc național: o regulă IUCN interpretată greșit

Ce se cere: unele organizații de mediu cer ca minimum 75% din suprafața fiecărui parc național să fie inclusă în zone de protecție strictă și integrală, cu interzicerea exploatărilor forestiere comerciale.

Ce se omite: procentul de 75% provine din ghidurile IUCN. Regula IUCN prevede că obiectivul principal de management al unei arii protejate trebuie să se aplice pe cel puțin trei sferturi din suprafața ei. Ea este o regulă de încadrare a ariei într-o categorie de management, nu un procent de neintervenție impus identic tuturor parcurilor. Parcurile naționale din România diferă mult prin structura proprietății, starea arboretelor și presiunea asupra comunităților din jur. Un prag uniform ignoră aceste diferențe.

Ce arată experiența altor țări: Slovacia a modificat legea pentru ca 50% din fiecare parc național să fie fără intervenție și și-a propus 75% până în 2030. Analizele din 2020 estimau costul compensațiilor la aproximativ 12 milioane de euro pe an, iar varianta cumpărării terenurilor din parcuri costa între 244 și 374 de milioane de euro. Recent, o nouă zonare a Parcului Național Tatra a redus suprafața reală fără intervenție cu aproximativ 6.200 de hectare, potrivit experților citați de radioul public slovac. Procentul înscris în lege nu a fost suficient pentru că nu a avut în spate un consens stabil cu proprietarii.

„Fără procent, promisiunea înseamnă nimic”: adevărat doar pe jumătate

Ce se cere: organizațiile de mediu critică înlocuirea procentului de 75% din programul de guvernare din 2021 cu o formulare despre creșterea graduală a suprafețelor de neintervenție. Ele consideră că fără procent, termen și regim juridic clar, promisiunea poate însemna aproape nimic.

Ce este corect: un angajament fără termen și fără regim juridic este greu de verificat. Aici sunt de acord.

Ce se omite: un procent fără buget pentru compensații este la fel de gol ca o promisiune fără procent. Germania și-a propus în 2007 ca 5% din pădurile sale să fie lăsate evoluției naturale până în 2020. În 2020, suprafața ajunsese la 3,1%, adică aproximativ 355.000 de hectare. O țară bogată, cu instituții puternice, nu și-a atins ținta numerică, pentru că implementarea a depins de pădurile statului și de instrumentele oferite proprietarilor privați. Procentul este util numai dacă vine împreună cu finanțarea și procedura de aplicare.

Compensațiile „acolo unde este cazul”: formularea care ascunde problema

Ce se cere: organizațiile de mediu cer finanțare și compensații pentru zonele strict protejate, acolo unde este cazul.

Ce se omite: formularea „acolo unde este cazul” tratează compensația ca excepție. În realitate, orice proprietar care nu mai poate recolta pierde un venit, iar comunitatea locală pierde locuri de muncă și venituri din taxe. Compensația trebuie să fie regula, cu linie bugetară proprie și termen de plată garantat prin lege.

Finlanda oferă exemplul cel mai convingător. Prin programul METSO, proprietarii își oferă voluntar pădurile pentru protecție și primesc compensații integrale, calculate în principal pe baza valorii lemnului. Proprietatea rămâne a lor, iar pentru protecția permanentă compensația este scutită de impozit. Programul are sprijinul proprietarilor, al organizațiilor de mediu, al companiilor forestiere și al autorităților. Acceptarea socială s-a datorat compensației predictibile, nu interdicției.

Mecanismul de consultare: lipsesc cei care aplică deciziile

Ce se cere: organizațiile de mediu propun un mecanism permanent de consultare între Guvern, comunitatea științifică și ONG-urile de mediu.

Ce se omite: din această formulă lipsesc proprietarii de păduri, comunitățile locale, cercetarea silvică și operatorii din sector. Aceștia sunt cei care aplică pe teren deciziile luate la București și cei care suportă costul lor. Exemplul slovac arată că protecția construită fără acești actori rămâne vulnerabilă la prima schimbare politică.

Pădurea din afara protecției stricte are nevoie de gestionare

Organizațiile de mediu afirmă că programul de guvernare nu integrează suficient riscurile climatice. Observația este întemeiată, dar concluzia trebuie dusă până la capăt. Protecția strictă acoperă 10% din teritoriu. Restul pădurilor României, inclusiv o mare parte din ariile protejate, rămân în gestionare. Secetele, dăunătorii și incendiile afectează tot mai multe arborete. În aceste păduri, reziliența se obține prin lucrări de îngrijire, prin regenerare și prin adaptarea compoziției speciilor la climă. Adaptarea la climă a pădurilor se face, în cea mai mare parte, prin gestionare, nu prin neintervenție.

Unde suntem de acord

Organizațiile de mediu salută SUMAL 3.0, utilizarea imaginilor satelitare, consolidarea Gărzii Forestiere și restaurarea ecosistemelor. Susțin și eu aceste măsuri, pentru că ele cresc trasabilitatea lemnului și credibilitatea întregului sector. Susțin, de asemenea, o lege a climei și evaluarea impactului climatic pentru investițiile publice mari.

Pe scurt

Protecția strictă pe 10% din teritoriu este o țintă corectă și realizabilă. Dezacordul nu privește obiectivul, ci felul în care el este prezentat public. Experiența Finlandei, a Germaniei și a Slovaciei arată că reușita nu se datorează procentului înscris în program, ci compensațiilor plătite, transparenței și consensului construit cu proprietarii. Aceste argumente trebuie să stea pe masa decidenților alături de cererile organizațiilor de mediu.