Când Codrul întâlnește Codul Binar. Episodul 3.0: Sfârșitul dictaturii… cutumei
Sau de ce precizia deranjează mai mult decât eroarea
Stimate Domnule Profesor,
Am remarcat reacția dumneavoastră promptă la discuția despre scanarea laser și sfârșitul „dictaturii estimărilor”. Ați afirmat, cu autoritatea catedrei, că viziunea expusă trădează o „crasă lipsă de înțelegere a fundamentelor statisticii”.
Această replică m-a bucurat. Ea confirmă, involuntar, exact teza pe care o susțin: prăpastia dintre silvicultura de manual (scrisă acum 40 de ani) și silvicultura de precizie (practicată în 2025).
Haideți să vorbim deschis despre aceste „fundamente”.
1. Statistica eșantionului vs. Realitatea recensământului Fundamentul pe care îl apărați se bazează pe estimare. Într-o epocă în care nu puteam număra tot, ne bazam pe sondaje, pe curbe de distribuție și pe coeficienți de corecție. Acceptam, prin normele tehnice, erori de 8%, 10% sau chiar 15%. Cubam arborii cu dendrometrul cu pendul în mână și cu tabelele de cubaj în buzunar.
Astăzi, tehnologia LiDAR ne permite să trecem de la probabilitate la certitudine. Când un nor de puncte îmi generează volumul arbore cu arbore, cu o precizie de centimetri, a invoca „lipsa de cultură statistică” este ca și cum ai critica un fotograf digital că nu știe să developeze filmul în camera obscură. Nu ignorăm statistica, domnule Profesor, doar că nu mai suntem nevoiți să ne ascundem în spatele marjelor ei de eroare.
2. Frica de transparență Susțineți că apărați știința. Îmi permit să cred că, de fapt, sistemul pe care îl reprezentați apără o zonă de confort amenințată. Când un algoritm îți calculează volumul cu eroare de 3% în câteva secunde, e normal ca „vechiul sistem” – obișnuit cu marje de 10-15% și cu „ochiul format” – să intre în panică.
Metodele clasice au lăsat loc decenii la rând pentru interpretări. O eroare tolerată de +/- 10% într-un act de punere în valoare poate însemna, la nivel național, volume uriașe de lemn care apar sau dispar din pix. Tehnologia digitală, scanarea 3D și algoritmii nu au sentimente și, cel mai important, nu au subiectivism. Ele elimină „marja de negociere”.
3. Cine deține „adevărul” silvic? Există o generație care a construit silvicultura românească pe baza Normelor din 1986. Și ne putem opri aici, deși știm bine că și acelea sunt, în mare parte, o reiterare a normelor din anii ’50, traduse din literatura rusă. Așadar, fundamentul pe care îl apărați cu atâta vehemență are rădăcini într-o epocă și o mentalitate sovietică, demult apuse.
Nu putem măsura pădurea secolului XXI cu instrumentele secolului XX doar pentru că „așa s-a făcut mereu”. Un inginer tânăr care pilotează o dronă și procesează date masive nu este mai puțin silvicultor decât cel care folosește instrumente mecanice. Dimpotrivă, el este cel care aduce silvicultura în rândul științelor exacte.
4. Proba practică: Digitalizarea nu este o utopie Dacă aveți nevoie de o dovadă că tehnologia bate inerția, priviți către SUMAL. Este un proiect la care am pus umărul decisiv în 2018, reușind să-l așezăm pe un drum coerent, în ciuda rezistenței sistemului. Astăzi, acel sistem funcționează. Este, la ora actuală, singurul model de digitalizare reală din silvicultura românească și un model de trasabilitate unic la nivel european. SUMAL a demonstrat că pădurea poate fi monitorizată digital. Dacă am fi ascultat doar de vocile sceptice ale „vechii gărzi”, am fi completat și astăzi avize de însoțire cu indigo.
În concluzie, Nu ne vindem pădurea, dar nici nu mai putem accepta să ne vindem inteligența. Trecerea de la dendrometrul cu pendul la LiDAR nu este o pierdere a fundamentelor, ci o evoluție a lor. Este momentul ca mediul academic să aleagă: rămâne paznicul unor metode depășite sau devine partenerul unei digitalizări inevitabile?
Inelele noi cresc întotdeauna peste cele vechi. Acesta este cursul firesc al naturii și, iată, și al tehnologiei. Progresul nu cere voie, el doar se întâmplă. Iar noi alegem să fim parte din el.
Ciprian Dumitru Muscă