Săptămâna aceasta, la Viena, s-a întâmplat ceva care merită mai multă atenție în spațiul public românesc decât a primit până acum. Guvernul Austriei a găzduit la Palatul Schönbrunn un summit internațional de trei zile dedicat bioeconomiei forestiere — evenimentul COLI, Country and Organization-Led Initiative — organizat în sprijinul Forumului Națiunilor Unite pentru Păduri. La aceeași masă: miniștri, lideri ai sectorului privat, cercetători și organizații internaționale din întreaga lume, cu un singur subiect pe agendă: cum transformăm pădurile și industria lemnului într-un motor real al economiei climatice a secolului XXI.
Mesajul pe care industria europeană a lemnului l-a transmis acolo este unul pe care îl susțin integral și îl fac propriu.
Lemnul nu este un material de nișă — este un pilon strategic
Poate cel mai important semnal al evenimentului a venit chiar de la nivelul Comisiei Europene. Comisarul Jessika Roswall a transmis la Viena un mesaj direct: lemnul nu este un material de nișă — este un pilon strategic al bioeconomiei europene. Este genul de recunoaștere care schimbă tonul unei întregi dezbateri de politici publice și care ar trebui să rezoneze cu forță și în România.
De ce? Pentru că România este țara cu cea mai mare suprafață de păduri virgine și cvasivirgine din Uniunea Europeană. Pentru că avem o industrie de prelucrare a lemnului cu tradiție, cu capacitate și cu potențial de creștere. Și pentru că, în loc să fim la masa unde se trasează prioritățile europene în bioeconomie, ne regăsim prea des în postura defensivă a celui care se justifică, nu în cea proactivă a celui care propune și construiește.
Bioeconomia nu poate exista fără materie primă
CEI-Bois și EOS — au formulat la Viena un avertisment pe care îl consider esențial: o bioeconomie competitivă și neutră climatic este imposibilă fără o bază stabilă de resurse forestiere. Mobilizarea durabilă a lemnului trebuie să devină prioritatea numărul unu a politicilor europene în domeniu, printr-o abordare nediscriminatorie care să combine resursele primare cu cele secundare, în cadrul unor sisteme naționale de gestionare durabilă a pădurilor.
Această logică este simplă și corectă. Nu poți construi o industrie bio-bazată dacă restricționezi accesul la materia primă regenerabilă tocmai în statele care o gestionează responsabil. Iar România gestionează responsabil — avem sistemele de certificare, avem legislația, avem corpul tehnic de specialiști. Ceea ce lipsește este recunoașterea acestui efort în ecuația europeană a bioeconomiei.
Reînnoibilitatea trebuie să conteze în legislație
Un alt punct esențial ridicat la Viena: reînnoibilitatea trebuie recunoscută în legislația europeană privind economia circulară, alături de reciclabilitate și reutilizare. Astăzi, standardele dezavantajează sistematic lemnul față de materialele convenționale, deși este singurul material de construcție cu adevărat regenerabil, cu amprentă de carbon negativă pe întregul ciclu de viață.
Achizițiile publice ecologice și evaluările de ciclu de viață în construcții trebuie să devină instrumente reale de piață, nu formalități administrative. Strategia europeană de Bioeconomie trebuie să meargă dincolo de finanțarea cercetării și să promoveze concret extinderea și diversificarea produselor bio-bazate deja existente. Competitivitatea sectorului forestier și agenda climatică a UE nu sunt în contradicție — sunt, sau ar trebui să fie, același lucru.
Un obiectiv concret: 25% lemn în construcțiile publice
Principiile sunt necesare, dar insuficiente. Am ajuns în punctul în care avem nevoie de obiective măsurabile. Un instrument concret și realizabil ar fi instituirea unui target de 25% lemn în construcțiile publice finanțate din fonduri de stat sau europene. Finlanda, Franța și Austria nu se mai ceartă pe principii — au adoptat deja cadre legislative similare, cu rezultate vizibile în reducerea emisiilor, în ocuparea forței de muncă rurale și în stimularea industriei locale.
România are toate premisele pentru a urma același exemplu. Resursele există. Capacitatea industrială există. Expertiza tehnică există. Ceea ce lipsește este voința politică de a transforma acest potențial într-un cadru de politici care să genereze contracte reale, locuri de muncă reale și reduceri reale de emisii.
De ce contează ce se decide la Viena pentru noi, acasă
Documentele de politică elaborate de CEI-Bois și EOS pentru Consiliul UE privind Strategia de Bioeconomie trasează direcțiile de negociere pentru anii următori. Sunt în joc finanțările europene pentru sectorul forestier, cadrul de reglementare pentru produsele bio-bazate și, în final, zeci de mii de locuri de muncă în comunitățile rurale românești care depind direct sau indirect de pădure.
Nu ne permitem să asistăm pasiv. Dacă Comisarul European recunoaște public că lemnul este pilon strategic al bioeconomiei, atunci România — cu patrimoniul său forestier excepțional — are nu doar dreptul, ci și obligația de a fi un actor activ în această dezbatere, nu un spectator care ratifică ulterior decizii luate fără el.
Voi continua să susțin, în calitate de Președinte al ASFOR și în plan personal, o prezență activă a României în forurile europene de specialitate, construirea de alianțe cu organizațiile sectoriale continentale și traducerea acestor poziții în propuneri concrete de politică publică internă.
„România are păduri, are industrie și are know-how tehnic acumulat în decenii. Ceea ce lipsește este un cadru de politici care să transforme acest potențial în contracte, în locuri de muncă și în reduceri reale de emisii. ASFOR va continua să susțină, atât la nivel național cât și european, o bioeconomie construită pe realitățile pieței și ale pădurii.”
Editorial publicat pe www.asfor.ro