În fiecare an, pe 24 mai, Europa își sărbătorește parcurile. Data nu este aleasă întâmplător: marchează înființarea, în 1909, a primelor parcuri naționale de pe continent, în Suedia, iar sărbătoarea ca atare a fost lansată în 1999 de Federația EUROPARC. Scopul declarat rămâne același de aproape trei decenii — să atragă atenția publicului asupra valorii ariilor protejate și a biodiversității.
Anul acesta, însă, ziua are o miză diferită. Nu mai suntem doar în registrul admirației, ci în cel al deciziei. Pentru că 2026 este, pentru toate statele membre ale Uniunii, anul în care promisiunile despre natură trebuie traduse în planuri concrete, asumate și măsurabile.
De la simbol la angajament
România administrează 13 parcuri naționale, însumând aproximativ 317.000 de hectare — de la Retezat, primul parc național al țării (1935), la Piatra Craiului, Domogled–Valea Cernei, Munții Rodnei sau Călimani. La acestea se adaugă bijuterii precum Codrul Secular Slătioara, parte din Patrimoniul Mondial UNESCO încă din 2017. Sunt repere de care avem tot dreptul să fim mândri.
Dar mândria nu este o politică publică. Iar în 2026 distincția aceasta devine foarte concretă, pentru că intră în linie dreaptă cel mai ambițios — și cel mai controversat — instrument de mediu al ultimului deceniu: Legea europeană privind refacerea naturii (Regulamentul UE 2024/1991), intrată în vigoare în vara lui 2024.
Ce ne cere, de fapt, Europa
Logica noului regulament marchează o trecere subtilă, dar fundamentală: de la a conserva ce mai avem, la a reface ce am pierdut. Datele care au stat la baza lui sunt sobre — la nivel european, sub 15% dintre habitatele evaluate se află într-o stare bună.
De aici, ținte cu termene clare: refacerea a cel puțin 20% din suprafețele terestre și maritime ale UE până în 2030, prioritate acordată zonelor Natura 2000, și extinderea efortului până la totalitatea ecosistemelor care au nevoie de restaurare, până în 2050.
Iar mecanismul prin care toate acestea devin realitate are un termen pe care merită să-l reținem: până la 1 septembrie 2026, fiecare stat membru — România inclusă — trebuie să prezinte Comisiei Europene un proiect de Plan Național de Restaurare. Cu alte cuvinte, peste câteva luni nu vom mai vorbi despre intenții, ci despre un document care va angaja țara pentru decenii.
Unde se rupe consensul
Niciun text european recent nu a stârnit o dezbatere mai aprinsă. Această tensiune nu este un accident, ci miezul problemei. Pe de o parte, avem o nevoie reală, demonstrabilă, de a opri degradarea naturii. Pe de altă parte, avem comunități rurale, proprietari de păduri și fermieri pentru care „restaurarea” impusă de sus, fără compensații și fără pragmatism, se traduce în pierderea mijloacelor de trai.
Aici intervine convingerea pe care o repet de fiecare dată: refacerea naturii și gestionarea ei activă nu sunt adversare. O pădure abandonată „pentru a se reface singură” nu este, automat, o pădure sănătoasă — poate deveni un teren vulnerabil la incendii, dăunători și degradare lentă. Restaurarea adevărată presupune intervenție inteligentă, nu absența omului.
Ce ar trebui să conțină varianta românească
Un Plan Național de Restaurare credibil nu se măsoară în hectare puse sub clopot de sticlă, ci în trei lucruri:
Primul — realism teritorial. România nu este o hartă uniformă. Nucleele de biodiversitate strictă, pădurile virgine și seculare, trebuie protejate fără compromis. Dar restul teritoriului are nevoie de gestionare durabilă: exploatare controlată, regenerare, turism responsabil, biomasă.
Al doilea — bani și echitate. Nicio țintă de mediu nu se atinge pe spinarea celor care trăiesc din pădure și din pământ. Restaurarea fără compensare nu este conservare, este transfer de cost către cei mai vulnerabili.
Al treilea — încredere. Planul trebuie construit cu foresterii, fermierii și comunitățile locale, nu împotriva lor. Altfel vom avea un document frumos la Bruxelles și un eșec pe teren.
Un apel la echilibru, din nou
Ziua Europeană a Parcurilor nu trebuie să devină platforma unei utopii — aceea de a transforma întreaga Europă într-un imens parc, suspendat din timp și din economie. Protecția mediului nu poate fi un scop rupt de realitățile sociale și economice. O Românie cu păduri sănătoase și, în același timp, cu o industrie forestieră competitivă, cu ferme sustenabile și comunități prospere — acesta este modelul de succes.
Așa că, pe 24 mai, dincolo de fotografiile cu creste și codri seculari, întrebarea serioasă a anului este alta: vom folosi planul pe care îl datorăm Europei în septembrie ca pe o bifă birocratică — sau ca pe o ocazie rară de a demonstra că protecția și dezvoltarea nu se exclud, ci se completează?
Natura României merită protejată. Oamenii ei merită dezvoltare. Anul acesta avem, pentru prima dată, un instrument prin care le putem onora pe amândouă deodată. Ar fi păcat să-l risipim.
Perspectivă. Claritate. Echilibru.
