Un an după Broșteni, aceeași întrebare greșită

Ce rămâne după ape

Am ajuns în prima zi după viitura de la Broșteni. Forestierii din zonă erau deja acolo, înaintea multor instituții. Veniseră cu utilaje grele care treceau prin râuri umflate, cu oameni și resurse adunate peste noapte. Nu aveau nicio cerere scrisă și nu au pus condiții. Au deschis drumuri, au scos mâlul din curți și au strâns lemnul adus de ape în locul indicat de primărie. Pe 2 august am ridicat drona deasupra localității Neagra și am fotografiat valea, ca să înțeleg de unde venise apa.

Cine a stat pe malul Negrei în zilele acelea știe că o viitură de munte nu seamănă cu nimic din ce vezi la televizor. Are greutate, are zgomot, are miros de pământ smuls. Trei oameni și-au pierdut viața. Sute de gospodării au rămas sub mâl. Și, aproape în aceeași zi, au început sentințele: unii au dat vina pe cer, alții pe pădure, alții pe silvicultori.

Atunci am scris că, într-o țară în care ne întrebăm prea des „cine e vinovat?”, forestierii au ales să întrebe „cu ce putem ajuta?”. Un an după viitura de la Broșteni, prima întrebare revine. România Curată a publicat o anchetă de teren sprijinită pe studiul unui tânăr cercetător de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Primarul din Broșteni a spus că dezastrul nu putea fi prevăzut. Fiecare voce aduce o bucată de adevăr. Niciuna nu aduce întregul.

De ce contează cum explicăm viitura de la Broșteni

După o tragedie, nevoia de vinovat e omenească. Dar explicația pe care o alegem decide ce facem mai departe. Dacă dezastrul „ține de Dumnezeu”, nu facem nimic. Dacă vina e doar a pădurii, oprim exploatările și lăsăm casele în zona inundabilă. Dacă vina e doar a ploii, uităm de drumuri, de depozite și de hărțile de risc. Toate trei concluziile sunt comode, și toate trei sunt incomplete.

Studiul prezentat la conferința de la Vatra Dornei descrie un lanț de cinci factori. Aceștia sunt ploaia extremă, relieful, pierderea acoperirii forestiere, podurile care îngustează albia și locuințele construite în zona inundabilă. Este un punct de plecare bun, tocmai pentru că nu caută un singur vinovat. Rezumatul său publicat spune ceva esențial. Cei 150–180 mm de ploaie căzuți în circa trei ore au depășit capacitatea de absorbție a solurilor și a suprafețelor împădurite.

În dezbaterea publică însă, lanțul s-a transformat repede într-o ierarhie, cu pădurea pe primul loc. Aici începe nevoia de imparțialitate. Nu ca să apărăm pe cineva, ci ca să nu greșim remediul.

Merită observat un detaliu. În programul conferinței de la Vatra Dornei nu figura nicio afiliere din silvicultură, deși pădurea a ajuns în centrul explicației. Geografii și silvicultorii din Suceava lucrează la câteva sute de metri unii de alții. Să urce împreună pe Negrișoara și să compare ce văd. Imparțialitatea începe acolo unde specialiștii se uită la același versant.

Ce știm despre versanții Negrișoarei

În 2016 și 2017, furtunile au culcat la pământ păduri întregi pe raza Ocolului Silvic Broșteni. Pe versanții Negrișoarei, golurile au fost deschise de vânt, nu de drujbă.

Răspunsul oficial al Ocolului Silvic Broșteni, publicat chiar de România Curată, o confirmă. Suprafețele din trupurile de pădure Fruntea Bradului, Pârâul Rusului și Bitanu „au fost afectate de doborâturi de vânt în masă”. Potrivit aceluiași răspuns, ele „au fost regenerate artificial (împădurite) în anii anteriori”. Două dintre ele, Bradul și Bitanul, sunt numite și în studiul de la Vatra Dornei. Aceeași adresă arată ce înseamnă, în cifre, „reluarea exploatărilor” în aceste trupuri. Între august 2025 și octombrie 2026 s-au autorizat cinci acte de punere în valoare. Toate privesc produse accidentale, adică arbori doborâți sau uscați. În total, 814 metri cubi. Romsilva folosește în estimările sale un volum mediu de circa 300 de metri cubi la hectar. La acest volum, 814 metri cubi înseamnă mai puțin de trei hectare de pădure matură.

Legea obligă extragerea arborilor doborâți. Dar un șantier de exploatare într-o doborâtură nu se poate compara cu un șantier de exploatare normal. Trunchiurile cad unele peste altele, încărcate de tensiuni, iar fiecare tăietură greșită poate costa o viață. Iar o pădure culcată de vânt nu se reface prin decret. Un arboret tânăr de molid are nevoie de decenii ca să țină din nou apa pe versant, oricât de corect ar fi fost împădurit.

Ce nu se vede din satelit

Satelitul nu vede nimic din toate acestea. Vede doar un gol în coronament. Nu face diferența între o tăiere ilegală și o pădure doborâtă de furtună, pe care legea te obligă s-o scoți. Datele de tip „tree cover loss” măsoară pierderea coronamentului, nu intenția omului. O analiză imparțială trebuie să le citească împreună cu evidențele de pe teren.

Pe 2 august 2025, la șase zile după viitură, am fotografiat din dronă valea Negrei, la câțiva kilometri amonte de Broșteni. În prim-plan, chiar deasupra localității, se vede un versant exploatat, cu trasee de scos-apropiat și cu puieți care au început să-l acopere. La baza lui, drumul și casele sunt întregi: niciun con de aluviuni, nicio ravenă coborâtă pe pantă. Mâlul și pietrișul au venit pe albia principală, din amonte, pe sub versanți acoperiți de pădure. O fotografie nu explică un bazin întreg și nu ține loc de analiză. Arată însă că explicația simplă (versant tăiat, sat distrus) nu se verifică peste tot și că fiecare bazinet trebuie privit separat.

Molizii uscați, o rană mai tăcută

La aceeași documentare am văzut și o altă rană a pădurii, mai tăcută decât viitura. Pe versanții de deasupra Bistriței și pe văile laterale, pâlcuri întregi de molizi aveau coroanele roșii. Erau arbori uscați în ultimul an, cel mai probabil din cauza gândacilor de scoarță. Lângă ei stăteau trunchiuri cenușii, fără ace, uscați de mai demult. Nu e o imagine nouă în Carpații Orientali. După doborâturile de vânt, lemnul rămas la pământ hrănește insectele. Verile calde și secetoase slăbesc molidul, mai ales acolo unde a fost plantat sub limita lui firească.

Și acest fenomen are legătură cu apa. Un molid uscat nu mai reține ploaia în coroană și nu mai consumă apa din sol. Rădăcinile lui țin însă pământul încă câțiva ani. Silvicultorul e prins într-o dilemă pe care satelitul nu o vede. Dacă scoate arborii atacați, apare un gol în coronament, numărat apoi drept „pierdere de pădure”. Dacă îi lasă, atacul trece la arborii sănătoși, iar golul vine oricum, doar mai mare și mai târziu. O analiză imparțială trebuie să separe, pe hartă, ce a doborât vântul, ce au uscat insectele și ce a tăiat omul.

Ce ține de om

O analiză imparțială nu absolvă pe nimeni, nici silvicultura. Pe Negrișoara, drumurile de scos-apropiat trase pe linia de cea mai mare pantă și lăsate deschise au grăbit apa. Fenomenul e cunoscut în toată lumea: drumul forestier nu creează ploaia, dar o poate dirija spre pârâu.

Studiile internaționale mai arată ceva incomod pentru orice discurs simplu. Cu cât ploaia e mai extremă, cu atât contează mai puțin ce acoperă versantul și mai mult câtă apă cade din cer. Pentru ploile obișnuite, pădurea și drumurile bine făcute fac diferența. Pentru o furtună care descarcă 150–180 mm în trei ore, relieful și volumul apei preiau comanda.

Lemnul din vale, casele și hărțile de risc

Lemnul stivuit lângă pâraie e o altă verigă. Accesul în aceste păduri se face aproape numai pe drumuri de vale, iar rețeaua forestieră e rară. În plus, Legea nr. 197/2020 a introdus în Codul silvic principiul „valorificării ca lemn fasonat”. Din 2023, cel puțin jumătate din lemnul pădurilor publice se vinde scos din pădure și stivuit la drumul auto. Legea a pornit de la o inițiativă parlamentară transpartinică, semnată între alții și de senatorul de atunci Mihai Goțiu. Regula a fost păstrată și în noul Cod silvic, Legea nr. 331/2024. La munte, drumul auto înseamnă fundul văii, exact locul unde se formează viitura. Nicio lege nu e rea pentru că are efecte neprevăzute. Devine rea doar dacă refuzăm să le corectăm.

Mai sunt verigile urbanistică și instituțională. Casele au fost reconstruite pe aceleași amplasamente. Unele poduri sunt încă provizorii. Hărțile oficiale de risc la inundații se opreau înainte de Broșteni. Acestea nu țin de pădure, dar au decis, în cele din urmă, cine a fost lovit și cât de tare.

O pădure fără drumuri

Toate aceste fire duc la aceeași lipsă: drumul forestier.

România are circa 6 metri de drum forestier la hectarul de pădure. Pe raza Ocolului Silvic Broșteni, densitatea coboară la 4,9 metri la hectar, sub media națională. Franța are 26, Austria 36, Germania în jur de 60. Fără drum de versant, lemnul doborât de vânt rămâne în pădure ani întregi și devine hrană pentru insecte. Lemnul exploatat coboară la vale, unde îl găsește apa. Iar acolo unde drumul lipsește, apar traseele de scos-apropiat improvizate, care devin canale la prima ploaie torențială.

Soluția a fost pe masă. Primul proiect de PNRR, din 2020, propunea 145 de milioane de euro pentru reabilitarea a 1.000 de kilometri de drumuri forestiere. Măsura a fost contestată public de mai multe organizații de mediu. În varianta finală a planului, accentul s-a mutat pe împăduriri, iar drumurile forestiere nu se mai regăsesc. Fondurile disponibile azi sunt modeste față de nevoie. În 2025, Romsilva a construit 52 de kilometri de drumuri noi, pentru o rețea de peste 26.000 de kilometri. În acest ritm, recuperarea decalajului față de Europa nu se măsoară în ani, ci în generații.

Îngrijorarea față de un drum prost proiectat e legitimă. Dar o pădure fără drumuri nu e mai protejată. E doar o pădure în care calamitatea nu mai poate fi gestionată.

Pădurea nu iese în presă cu drept la replică. Răspunde în timp, prin inelele anuale și prin puieții care țin pământul pe pantă. Datoria noastră nu este s-o apărăm și nici s-o acuzăm, ci s-o înțelegem corect.

Apa nu alege vinovați. Îi alegem noi, și de aceea trebuie s-o facem cu grijă.

Rădăcini adânci. Idei pentru viitor.