În spațiul public românesc, o dezbatere despre un concurs pentru funcția de director general al RNP Romsilva a declanșat un reflex îngrijorător: orice invitație adresată cetățenilor de a transmite informații relevante despre candidații la o funcție publică importantă este imediat catalogată drept „delațiune” și asociată cu practicile regimului comunist.
Merită să stăm puțin cu această acuzație și să o examinăm serios, pentru că în spatele ei se află o întrebare legitimă, dar și o confuzie profundă despre ce înseamnă participarea civică într-o democrație.
Funcția publică nu este o afacere privată
Romsilva administrează circa 3,2 milioane de hectare de pădure — un patrimoniu național uriaș, finanțat din bani publici, cu impact direct asupra mediului, comunităților rurale și economiei forestiere. Directorul general al acestei instituții nu este un manager privat ales de acționari, ci un administrator al unui bun comun. Legitimitatea ocupării unei astfel de funcții nu poate fi redusă la un dosar tehnic verificat în spatele ușilor închise.
Când o autoritate publică invită societatea civilă să transmită informații obiective despre candidați, nu face altceva decât să recunoască un adevăr simplu: statul nu are monopolul cunoașterii. Un ONG de mediu poate cunoaște istoricul profesional al unui candidat mai bine decât îl poate reconstitui un consiliu de administrație din documente. O asociație de forestieri poate oferi context relevant pe care un CV nu îl conține. Această deschidere este un semn de maturitate instituțională, nu de slăbiciune sau instinct totalitar.
Unde este diferența față de delațiunea comunistă?
Confuzia dintre participarea civică și delațiune pornește dintr-o echivalare falsă. Delațiunea comunistă funcționa astfel: denunțul era anonim, irevocabil și suficient prin el însuși pentru a distruge o carieră sau o viață. Nu exista drept la apărare, nu exista verificare, nu exista recurs. Autoritățile nu aveau obligația să demonstreze nimic — denunțul era proba.
Nimic din mecanismul descris în cazul Romsilva nu seamănă cu asta. Informațiile transmise de cetățeni reprezintă indicii, nu verdicte. Decizia finală aparține unui Consiliu de Administrație care lucrează după o grilă legală clară și care răspunde juridic pentru alegerea sa. Candidații au drepturi garantate. Procesul este public și contestabil.
Diferența nu este de grad, ci de natură. Într-un sistem democratic, informația circulă, se verifică și se confruntă. Tocmai aceasta este garanția că nu devine armă.
Obiecția procedurală și răspunsul ei
Există totuși o întrebare procedurală legitimă: cum sunt gestionate informațiile false sau răutăcioase transmise de cetățeni? Este o întrebare reală, care merită un răspuns real. Și răspunsul există: sesizările neconfirmate nu pot constitui temei de decizie, iar răspândirea de informații false despre o persoană angajează răspunderea civilă și penală a autorului. CA Romsilva are obligația să trateze orice informație primită ca pe un indiciu de verificat, nu ca pe o probă. Dacă nu o face, decizia sa devine vulnerabilă juridic.
Soluția la riscul informației false nu este, însă, blocarea oricărei informații. Aceasta ar însemna că preferăm ignoranța controlată opacității deschise — o preferință care, cu adevărat, amintește de alte epoci.
Cultura participării
România a suferit decenii întregi nu din cauza că oamenii vorbeau prea mult, ci din cauza că au fost forțați să tacă. Cultura tăcerii complice — „nu e treaba mea”, „capul plecat sabia nu-l taie”, „nu te băga” — nu este o virtute civică. Este cicatricea unui sistem care a pedepsit solidaritatea și a recompensat indiferența.
A cere societății civile să rămână tăcută în fața unor numiri cu impact public major, sub pretextul că orice cuvânt rostit ar putea semăna cu un denunț, este o formă subtilă de a perpetua tocmai această cultură. Cetățeanul modern nu este un subiect pasiv care consumă deciziile autorităților. Este un participant legitim la viața instituțională a țării sale.
În toate democrațiile consolidate — de la audierile publice pentru funcții cheie din SUA, la consultările civice din Scandinavia, la procedurile de verificare deschisă din instituțiile europene — participarea publicului în procesele de numire este considerată o garanție a calității, nu o amenințare la adresa candidaților.
Concluzie
A echivala invitația la dialog civic cu practicile Securității este o ofensă adusă memoriei victimelor reale ale comunismului. Și este, totodată, o strategie de discreditare a transparenței care servește, obiectiv, intereselor celor care preferă ca numirile în funcții publice importante să se facă în liniște, departe de orice ochi incomozi.
Dreptul de a spune, de a semnala, de a informa — în limitele adevărului și ale legii — nu este o moștenire a dictaturii. Este exact opusul ei.