The architecture of silence: why the wood that keeps us alive is not considered a strategic resource

Joi, la Cheile Grădiștei, am deschis Ziua Forestierului cu o frază pe care o port cu mine de ani de zile: sunt meserii care se văd și meserii care se simt. Forestierul face parte din a doua categorie. Când își face treaba bine, nimeni nu observă. Pădurea rămâne pădure, lemnul ajunge unde trebuie. Este auzit doar când ceva merge prost — și adesea nu din vina lui.

Am crezut mult timp că această invizibilitate e o problemă de imagine. Nu mai cred. Este o problemă de arhitectură. Tăcerea din jurul lemnului nu e o întâmplare, e o construcție cu autori, cu etaje și cu o fundație solidă: obiceiul de a nu vedea ceea ce funcționează.

Uitați-vă în jur

Chiar acum, în timp ce citiți. Masa, scaunul, ușa, cartea de pe raft, grinda de deasupra capului, hârtia pe care ați scris azi ceva, cutia în care a venit ultimul lucru pe care l-ați comandat. Lemnul nu este „o resursă” printre altele. Este materialul din care e făcută viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi — și, spre deosebire de oricare altul, crește la loc.

Peste 3,5 milioane de gospodării din România se încălzesc cu lemn. Nicio altă resursă nu intră în atâtea case. Dar lemnul de foc e doar începutul. Lemnul e la baza construcțiilor, a mobilei, a ambalajelor și, prin carbonul pe care îl stochează în loc să îl emită, la baza luptei cu schimbările climatice. Este indispensabil și, în cele mai multe dintre aceste utilizări, de neînlocuit.

Și totuși, deschideți orice strategie națională pe termen lung — energie, climă, locuire, industrie — și căutați cuvântul „lemn”. Nu îl veți găsi ca resursă strategică. Îl veți găsi, cel mult, ca problemă: ceva ce se fură, ceva ce se arde prea mult, ceva ce trebuie păzit. Sursa de căldură pentru jumătate din gospodării nu există în strategia energetică. Singurul material de construcție regenerabil nu există în politicile de locuire. Aceasta e arhitectura tăcerii: un etaj de neglijență peste un etaj de suspiciune, peste o fundație de necunoaștere.

Ce am spus la Cheile Grădiștei

Am ales cuvântul „strategică” pentru tema ediției cu un motiv precis, nu ca ornament. O resursă de care depind milioane de oameni în fiecare zi nu poate rămâne în afara planificării pe termen lung. Nu am cerut reguli mai puține. Am cerut reguli stabile, aplicate la fel pentru toți, și un loc în documentele care decid următoarele douăzeci de ani.

Am pus pe masă șase lucruri concrete. Continuarea finanțării pentru utilaje forestiere, pentru că singurul program care a modernizat parcul firmelor mici de exploatare nu poate dispărea la schimbarea perioadei de programare. Motorină fără acciză pentru utilajele care lucrează în pădure, nu pe drumurile publice — directiva europeană permite asta expres, agricultura o are deja, silvicultura e nominalizată în aceeași frază. O „Rabla” pentru sobe, cea mai ieftină măsură de eficiență energetică pe care o poate lua România pentru mediul rural. „Un sat, un megawatt”: energie din biomasă produsă și consumată în aceeași comună. Un sfert din construcțiile publice noi pe structură de lemn. Și formare continuă pentru oamenii care intră zilnic într-o meserie cu risc.

Niciuna dintre aceste măsuri nu e revoluționară. Toate sunt lucruri pe care le cerem de ani de zile. Diferența, de data aceasta, este că le-am cerut cu cifre: 61 de miliarde de lei contribuție economică, 3,5% din PIB, 66.700 de locuri de muncă acolo unde altă economie nu există. Cifrele nu sunt de festivitate. Sunt de dialog.

De ce o zi a breslei

Mi se pune des întrebarea de ce insist cu „ziua breslei”. Pentru că o meserie care nu se adună niciodată să se privească în oglindă ajunge să fie definită de alții. Iar ceilalți, în cazul nostru, au avut treizeci de ani la dispoziție și au construit exact arhitectura pe care o descriu mai sus.

ASFOR există din 1994. Am fost, pe rând, ascultați, ignorați, atacați și, uneori, chiar consultați. Ce ne-a ținut împreună nu a fost o lege, ci sentimentul că cel care conduce un TAF în Bucovina și cel care proiectează o hală din lemn lamelar în Brașov fac parte din același lanț. Breasla există atât timp cât se adună. Iar când se adună, tăcerea își pierde un etaj.

Nu cerem să fim iubiți. Cerem să fim înțeleși. Și înțelegerea începe cu un lucru simplu, pe care l-am repetat de trei ori joi și îl repet și aici: resursa care ne ține în viață nu este considerată resursă strategică. Până când va fi, meseria noastră va rămâne una care se simte, dar nu se vede.

Editorial publicat pe www.asfor.ro