On young people, technology and a door that must be opened wide

Au fost zile care mi-au rămas adânc întipărite. La Romsilva, de Ziua Silvicultorului, am vorbit despre timp, despre capitalul răbdător, despre planurile de management care sunt, de fapt, pacte între generații. La Brașov, în aceeași săptămână, am văzut generația care va onora aceste pacte. Și am plecat de acolo cu o bucurie pe care vreau să o împărtășesc și cu o responsabilitate pe care simt nevoia să o pun pe masă.

Bucuria a fost simplă: tinerii sunt pregătiți. Mai pregătiți decât eram noi la vârsta lor și gata să ducă mai departe meseria în limba secolului XXI. Au venit cu teledetecție, cu inteligență artificială, cu metode izotopice de determinare a originii lemnului. Au vorbit despre pădure cu instrumentele timpului lor. Iar responsabilitatea care decurge de aici este la fel de simplă: avem datoria să le oferim un sector în care toată această pregătire să-și găsească locul.

Aici vreau să fiu deschis. Traversăm cu toții o perioadă de tranziție în care nimeni nu are toate răspunsurile. Despre digitalizare vorbim de ani de zile, o punem în strategii și în alocuțiuni, inclusiv în ale mele — dar de la intenție la practica de zi cu zi din teren rămâne un drum pe care îl parcurgem împreună, pas cu pas. Tânărul care la Brașov a învățat un algoritm să numere bușteni din fotografii merită să găsească, peste un an, o firmă unde acel algoritm chiar are unde să fie folosit. Asta depinde de noi toți.

Avem talentul. Provocarea noastră comună este să creăm locurile unde acest talent să prindă rădăcini. Un inginer bine pregătit, căruia sectorul îi oferă context și perspectivă, devine motorul modernizării de care avem cu toții nevoie. Așa se asigură schimbul de gardă al „paznicilor dintre generații” despre care vorbeam la Romsilva.

Am invocat de multe ori modele europene — Finlanda în nord, Austria în Alpi — pentru bioeconomia lor matură. Puterea lor reală vine dintr-un lucru pe care îl putem construi și noi: acolo, absolventul de silvicultură intră într-o industrie care îl așteaptă cu utilaje pe care le-a studiat, cu sisteme digitale pe care le-a folosit la facultate, cu un drum profesional limpede. Avem mințile. Ne rămâne să așezăm, treptat, infrastructura și voința. Iar voința, spre deosebire de o pădure, nu cere 150 de ani ca să dea roade — depinde de noi să o punem în mișcare acum.

Ce putem face, concret? Să transformăm modernizarea utilajelor din capitol de fonduri europene în proiecte realizate. Să facem din digitalizarea amenajamentelor și din SUMAL instrumente pe care un tânăr le recunoaște și le folosește cu plăcere. Să arătăm că un specialist care aduce valoare — prin optimizarea consumului de carburant sau prin planificare digitală — este o investiție, nu o cheltuială. Și, înainte de toate, să deschidem ușa: stagii, mentorat, primul loc de muncă. Generația aceasta nu are nevoie de felicitări la ceremonii, ci de o mână întinsă și de încredere.

Spuneam la Romsilva că dacă mai mulți decidenți ar adopta perspectiva „silvică” asupra timpului, lumea ar fi mai așezată. Îmi mențin convingerea și adaug o nuanță: perspectiva pe termen lung ne dă răbdarea de a aștepta pădurea să crească, dar nu ne scutește de deciziile pe care le putem lua chiar astăzi. Cele două merg împreună — răbdare în privința pădurii, hotărâre în privința oamenilor.

Avem inginerii viitorului. Stă în puterea noastră să găsim soluțiile prin care să-i ținem aici — lângă pădurea și industria pe care le-au ales. Eu cred că putem și cred că vrem. O facem împreună: silvicultori, forestieri, universități, decidenți, fiecare la locul lui.

Silvicultura este un legământ cu timpul. Iar cel mai frumos mod de a-l onora este să-l transmitem mai departe, în mâini pregătite. Acești tineri sunt acele mâini. Datoria — și șansa — noastră este să-i așteptăm cu ușa deschisă.

Editorial publicat pe www.asfor.ro