În ultimii ani, proprietarii de păduri din România au fost bombardați cu o promisiune seducătoare: „Nu tăiați, vindeți aerul!”. Piața voluntară de credite de carbon a fost prezentată ca un El Dorado modern, unde simpla existență a pădurii generează fluxuri financiare automate. Dar cât de realiste sunt aceste promisiuni? O analiză atentă a mecanismelor pieței relevă un decalaj îngrijorător între așteptări și realitate.
Ca silvicultori, știm că pădurea crește încet. La fel ar trebui să crească și veniturile noastre: sigur și sustenabil, nu din speculații de moment.
Aritmetica promisiunilor vs. Aritmetica realității
Premisa proiectelor de tip IFM (Improved Forest Management) este simplă: dacă demonstrezi că stochezi mai mult carbon decât într-un scenariu de bază, vinzi diferența. În Europa de Est, proiectele validate indică o capacitate medie de 3-6 tone CO₂ echivalent per hectar, pe an.
Să luăm un exemplu simplu, des întâlnit în ofertele comerciale: Un proprietar cu 1.000 de hectare primește un calcul teoretic. La 4 tone CO₂/ha/an, timp de 30 de ani, și un preț de 40 EUR/credit, ecranul calculatorului arată un venit brut de 4,8 milioane de euro.
Sună fabulos. Dar această cifră ascunde o serie de „realități inconveniente”.
Cine plătește factura?
Înainte de a număra banii, trebuie să scădem costurile, pe care mulți intermediari „uită” să le detalieze:
- Dezvoltare și validare: Studiile și auditurile costă zeci până la sute de mii de euro.
- Buffer pool (Rezerva de risc): Între 10% și 20% din credite nu se vând niciodată, fiind reținute ca garanție pentru incendii sau calamități.
- Costuri recurente: Monitorizarea anuală și taxele de registru mănâncă din profit constant.
Trăgând linie, venitul net real scade cu 30-50% față de cel teoretic. Cele 4,8 milioane devin rapid 2,4 milioane, și aceștia eșalonați pe 30 de ani.
Marea problemă: Există cumpărători?
Un credit de carbon, la fel ca un metru cub de lemn, nu valorează nimic dacă nu ai cui să-l vinzi. Piața voluntară europeană este încă imatură și suferă de o lipsă cronică de lichiditate.
Vedem registre cu milioane de credite emise, dar cu tranzacții efective aproape de zero. Prețul afișat este pur teoretic. Riscul major pentru proprietarul român este să facă investiții semnificative în documentație, să blocheze managementul pădurii, și să rămână cu „marfa” în stoc ani de zile.
Semnale de alarmă pentru proprietari
Dacă aveți pe masă o ofertă pentru carbon forestier, fiți vigilenți la următoarele aspecte:
- Promisiuni de îmbogățire rapidă: Orice ofertă care promite sute de mii de euro în 1-5 ani este suspectă.
- Solicitări de bani în avans: Feriți-vă de consultanții care cer upfront fees înainte de a livra rezultate.
- Lipsa istoricului: Întrebați direct: „Câte credite ați vândut și anulat (retired) efectiv din proiecte similare?”.
Soluția prudentă: Așteptarea cadrului European (CRCF)
Suntem în 2026, un an crucial. Uniunea Europeană finalizează metodologiile pentru EU Carbon Removal Certification Framework (CRCF).
Recomandarea mea? Pentru proprietarii care nu sunt presați de urgențe financiare, așteptarea acestui cadru este strategia corectă. CRCF va aduce standarde uniforme și, cel mai important, o cerere reglementată, nu doar voluntară.
Concluzie: Prudență, nu respingere
Nu spun să respingem ideea creditelor de carbon. Ele pot fi un instrument legitim pentru a valorifica serviciile ecosistemice. Un venit net de 100-300 EUR/ha/an este realist și binevenit pentru suprafețe mari.
Dar pădurea dumneavoastră este o resursă valoroasă, moștenită și transmisibilă. Tratați-o cu prudență. Verificați, comparați și nu semnați contracte pe zeci de ani bazate pe miraje financiare.