Sunt momente, în viața unei profesii, pe care le recunoști abia după ce le-ai trăit. Dimineața de 17 aprilie 2026, în pădurile de la Oituz, a fost una dintre acelea. Am plecat la teren așteptându-mă la o demonstrație tehnică. Am revenit cu sentimentul ferm că am asistat la sfârșitul unei epoci.
Până mai ieri, imaginea „pădurarului cu ciocanul” era simbolul de neatins al silviculturii românești. De generații, marcarea arborilor s-a făcut la fel: cu vopsea, efort fizic și o amprentă de metal bătută într-un cioplaj făcut în coaja copacului. Un gest aproape ritualic, repetat în milioane de exemplare, în care meșteșugul se confunda cu autoritatea, iar autoritatea cu obișnuința. La Oituz, acest gest a început să devină istorie.
Am participat la primul proiect-pilot care înlocuiește metodele arhaice cu tehnologia de supraveghere video și scanarea digitală. Și am înțeles, privind scanerul cum reconstituie tridimensional fiecare ramură, că nu asistăm la o „modernizare” — ci la momentul în care silvicultura românească intră în era preciziei.
Ce s-a schimbat (și de ce mă bucur)
Recent, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a adoptat Ordinul nr. 396/2026, act normativ care reglementează utilizarea tehnologiilor digitale în inventarierea și marcarea arborilor. Dincolo de limbajul tehnic, textul deschide calea folosirii sistemelor LiDAR și a scanării 3D pentru măsurarea pădurii.
La invitația partenerilor de la Tornator și a Ocolului Silvic Privat Oituz, am văzut la lucru aceste sisteme în parcele reale. În locul estimărilor „din ochi” sau al măsurătorilor manuale — inevitabil afectate de eroarea umană — dispunem acum de scanere care reconstituie fiecare ramură și calculează volumul de lemn cu exactitate matematică.
Beneficiile nu sunt abstracte și nici nu țin de marketing tehnologic. Sunt, în fond, trei dimensiuni ale aceleiași idei: respectul pentru pădure ca bun public.
Digitalizarea aduce transparență acolo unde tradițional se lăsa loc de interpretări. Un arbore scanat și înregistrat electronic este un arbore care nu mai poate fi contestat — iar pentru o țară care a trăit prea mult sub umbra suspiciunii în privința pădurilor sale, aceasta este o veste mare. Aduce eficiență: ceea ce presupunea zile întregi de muncă brută se realizează astăzi în câteva ore, cu date care pot ajunge instantaneu în sistemul național de monitorizare. Și aduce control: trasabilitatea digitală urmărește drumul lemnului din parchet până la procesare, integrându-se firesc cu infrastructura SUMAL.
Spun întotdeauna, în întâlnirile cu partenerii noștri europeni, că ceea ce am văzut la Oituz nu este un import tehnologic, ci o maturizare firească a silviculturii românești. Cine măsoară cu precizie nu are de ce să se teamă de control. Iar pădurea merită, după atâtea generații de aproximări, să fie tratată cu rigoarea pe care o cer instrumentele acestui secol.
Oituz este doar începutul: urmează Arad și Prahova
Pasul făcut la Oituz nu va rămâne unul singular. Vom extinde testarea acestor tehnologii în două noi zone-pilot, în cadrul unor ocoale silvice de regim din județele Arad și Prahova. Aceste puncte de lucru ne vor permite să calibrăm sistemele pentru tipuri diferite de relief și pentru diverse specii de arbori — demonstrând că tehnologia funcționează în toate ecosistemele forestiere ale României.
Mărturisesc că acesta este, pentru mine, partea cea mai importantă a proiectului. Este ușor să faci o demonstrație reușită într-o singură parcelă. Este greu — și onest — să arăți că lucrul funcționează la fel de bine în Carpații Orientali ca în Munții Apuseni sau în Subcarpații Prahovei. Dovada că o tehnologie merită nu se dă într-un singur loc; se dă în diversitate.
Un pas mare pentru România
Să fim clari: noile reglementări nu abandonează tradiția, ci o integrează în secolul XXI. Legea permite acum ocoalelor silvice să devină laboratoare ale viitorului. Am susținut constant, în calitate de președinte ASFOR, că avem nevoie de o administrare a pădurii cu tableta alături de „topor”, nu unul în locul celuilalt. Tehnologia nu desființează pădurarul — îl eliberează de gesturi care îl țineau, de generații, departe de ceea ce face cu adevărat sens.
Prin aceste proiecte-pilot, România începe să folosească aceleași instrumente ca marile puteri forestiere ale lumii — Finlanda, Suedia, Austria. Pădurea viitorului este una administrată inteligent, iar digitalizarea este cea mai bună garanție pentru o industrie transparentă și pentru o natură ocrotită.
Plec de la Oituz cu un gând care nu mă părăsește: am preluat pădurea cu ciocanul silvic. Datoria noastră este să o predăm generației următoare cu scanerul 3D în mână. Nu pentru că tradiția ar fi greșit — ci pentru că fiecare epocă își cere propriile instrumente. Iar timpul nostru cere precizie. Precizia, înțeleasă bine, este forma cea mai adâncă de respect față de pădure.
Pădurea nu se grăbește — dar nici nu așteaptă la infinit.
Editorial publicat pe www.asfor.ro