Scriu aceste rânduri de la Bruxelles, unde — deși agenda întâlnirilor acestei săptămâni este dedicată bioeconomiei — o bună parte din discuțiile se întorc, inevitabil, spre România. Întrebările colegilor europeni, ale parlamentarilor și ale partenerilor din industrie sunt concrete și insistente, mai ales în contextul a două scrutine recente care au reconfigurat harta politică a regiunii noastre: alegerile din Ungaria, de acum o săptămână, și cele din Bulgaria, de duminică. Două momente de democrație vie, cu rezultate opuse ca orientare — una pro-europeană, cealaltă eurosceptică — dar identice ca lecție: echilibrele de putere se redesenează prin vot, nu prin blocaj instituțional.
Este o zi care poate intra în manualele de istorie economică a României — nu pentru ce se întâmplă aici, la Bruxelles, ci pentru ce se decide, chiar în aceste ore, la București. Social-democrații votează retragerea sprijinului politic pentru premierul Ilie Bolojan. Liberalii anunță că nu vor reface o coaliție cu PSD. AUR cere alegeri anticipate. Iar în spatele tuturor acestor mișcări de tablă de șah politic, o economie obosită, aflată deja în modul supraviețuire, își ține respirația.
România are nevoie de stabilitate. Dar democrația are propriile ei reguli, pe care trebuie să le respectăm. Cele două cerințe nu se contrazic — se întregesc. Libertatea democratică este un bun prețios, iar dreptul partidelor de a-și revedea alianțele face parte din ADN-ul unui sistem parlamentar sănătos. Întrebarea nu este dacă procedurile sunt legitime — sunt, fără îndoială. Întrebarea este dacă momentul și costul sunt responsabile. Din pozițiile de la Bruxelles, tabloul se vede cu o claritate dureroasă: nu ne permitem această criză. Nu acum, nu în acest context, nu la acest cost.
Jocul democratic permite, desigur, astfel de decizii — retrageri de sprijin, rupturi de coaliție, recalibrări de majorități. Dar întrebarea pe care prea puțini o formulează clar, în zgomotul declarațiilor, este una dezarmant de simplă: din acest joc, cine are de câștigat? Cu siguranță nu antreprenorii care amână investiții. Nu familiile care vor plăti mai scump creditele și valuta. Nu comunitățile rurale care depind de fondurile europene. Și nici cei care, zi de zi, în tăcere, construiesc România reală. Ungaria a ales schimbarea prin urne. Bulgaria a ales-o tot prin urne, chiar dacă într-o direcție cu totul diferită. România riscă, paradoxal, să aleagă instabilitatea pe ocolite — pe coridoare, în comunicate, în referendumuri interne de partid. Democrația îți dă dreptul să arunci masa în aer. Maturitatea democratică îți spune când să n-o faci.
I. Semnalul din mediul de afaceri: modul supraviețuire
În ultimele luni, în fiecare întâlnire cu antreprenori, manageri de companii industriale, administratori de fonduri și parteneri din industria forestieră și a bioeconomiei, primesc același mesaj. Mediul de afaceri românesc nu mai este în etapa expansiunii. Nu este nici măcar în etapa precauției. Este, pur și simplu, în modul supraviețuire.
Ce înseamnă asta, concret?
- Investițiile majore sunt amânate sau puse în stand-by.
- Lichiditățile se conservă cu disciplină aproape militară — nimeni nu cheltuiește ce nu e strict necesar.
- Exporturile au devenit colac de salvare pentru tot ce poate fi orientat spre Vest.
- Recrutările s-au oprit aproape complet, cu excepția pozițiilor strategice.
- Termenele de plată între firme se prelungesc, ceea ce generează tensiuni în lanțurile de aprovizionare.
Această rețetă de supraviețuire — eficiență strictă, conservare, externalizare a riscului către piețele externe — este răspunsul rațional al unui sector privat care nu mai are încredere că statul va fi un partener previzibil. Și, trebuie să o spunem cu toată franchețea: eficiența privată nu compensează niciodată haosul public. Poate absorbi șocuri. Poate amortiza incertitudine. Dar nu poate substitui vidul instituțional.
II. Matematica unui seppuku economic
Analiștii internaționali folosesc deja termeni duri pentru a descrie ce se pregătește la București. Bloomberg avertizează că instabilitatea politică va alarma investitorii și agențiile de rating, într-un context în care România are deja cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană și riscă retrogradarea la statutul de „junk”.
Pentru cei care tratează politica ca pe un joc de culise, aceste fraze sună abstract. Pentru un economist, ele se traduc în aritmetică pură și dureroasă:
1. Costurile de împrumut, deja sufocante, vor exploda. România plătește deja cele mai mari dobânzi la împrumuturi din regiune, iar obligațiunile în dolari au avut, săptămâna trecută, cele mai slabe performanțe dintre piețele emergente. Orice percepție de instabilitate politică adaugă suta, poate două sute de puncte de bază peste ce plătim deja. În bani reali, vorbim de miliarde de euro în plus pe serviciul datoriei publice — bani care nu mai ajung la spitale, școli, drumuri sau la programele de reîmpădurire.
2. Presiunea pe leu va deveni imposibil de ignorat. Specialiștii avertizează că un curs de 5,3–5,4 lei pentru euro este un scenariu realist doar din cauza unei astfel de crize. Pentru o economie importatoare de energie, tehnologie și materii prime, o depreciere abruptă este o taxă ascunsă asupra fiecărei familii.
3. Fondurile europene, singurul motor real de modernizare, devin vulnerabile. Nu pentru că Bruxelles-ul ne pedepsește — ci pentru că un guvern minoritar, contestat, cu miniștri demisionari și cu ministere sub interimat, nu are capacitatea administrativă de a semna, implementa și deconta la timp. Iar fondurile nedecontate se pierd. Asta e tot.
4. Investitorii străini se vor retrage discret. Nu vor face declarații publice. Vor muta proiectele în Polonia, Bulgaria sau Cehia. Iar noi vom afla peste doi ani, din statistici, că am ratat un ciclu întreg de investiții industriale.
Când aduni toate aceste efecte, obții o definiție tehnică a ceea ce mulți numesc deja, cu o metaforă crudă dar corectă, un seppuku economic: o rană pe care ne-o provocăm singuri, din motive de orgoliu politic, într-un moment în care toate semnalele externe ne cer contrariul.
III. Paradoxul austerității
Există o ironie amară în criza care se desfășoară sub ochii noștri. PSD îi reproșează premierului, legitim sau nu, politicile de austeritate. Dar o criză politică deschisă, urmată de pierderea ratingului și explozia costurilor de împrumut, nu ar face decât să aducă o austeritate mult mai profundă, mult mai brutală, mult mai rapidă decât orice ajustare discutată azi în coaliție.
Piețele nu întreabă despre empatie. Întreabă despre capacitatea de plată. Agențiile de rating nu evaluează discursuri. Evaluează predictibilitate instituțională. Iar investitorii nu rămân pentru că le pare rău — rămân pentru că au încredere că regulile nu se schimbă peste noapte.
Cine declanșează o criză politică pentru a evita austeritatea o va adânci. Aceasta este lecția dureroasă pe care Grecia a învățat-o în 2010, Italia în 2011, și pe care sperăm că România nu trebuie să o repete.
IV. Ce vede Europa
De aici, de la Bruxelles, perspectiva asupra României este profund ambivalentă. Pe de o parte, suntem o piață de 19 milioane de oameni, cu potențial agricol, forestier, industrial și digital enorm. Avem o generație de antreprenori capabili, un ecosistem de cercetare în ascensiune, o poziție geostrategică vitală pentru flancul estic.
Pe de altă parte, suntem percepuți ca o țară care își pierde, periodic, răbdarea cu propria stabilitate. Care transformă fiecare ciclu politic într-o posibilă ruptură. Care preferă drama spectaculoasă în locul construcției răbdătoare.
Partenerii europeni nu ne cer să fim perfecți. Ne cer să fim previzibili. Iar previzibilitatea nu se decretează — se construiește, zi de zi, prin decizii coerente, prin respectarea angajamentelor și prin apărarea instituțiilor împotriva oscilațiilor personale.
V. Ce i-ar fi necesar României astăzi
Nu un nou scenariu electoral. Nu o nouă formulă de coaliție. Nu un nou vocabular de vinovății reciproce. Ci:
- O pauză de responsabilitate — câteva săptămâni în care să prevaleze consultarea peste confruntarea;
- Un pact minim pentru stabilitate economică — semnat de toate partidele pro-europene, care să asigure continuitatea politicilor bugetare și a implementării fondurilor UE, indiferent de formula guvernamentală;
- O clarificare instituțională — Parlamentul și Cotroceniul trebuie să acționeze ca factori de temperare, nu ca amplificatoare ale crizei;
- Un semnal clar către mediul privat — că regulile rămân rezonabil stabile cel puțin până la sfârșitul anului fiscal, ca să putem continua să investim, să angajăm, să exportăm.
Aceste cerințe nu sunt ambițioase. Sunt minime. Sunt pragul de supraviețuire al unei economii care deja și-a strâns cureaua.
În loc de concluzie
România are nevoie de un proiect de civilizație, nu de blocaje administrative. De viziune, nu de vendete. De răbdare, nu de spectacol.
Am spus-o de multe ori și o repet: stabilitatea nu este un lux politic — este condiția minimă a supraviețuirii noastre economice.
Arborii cresc în liniște, nu în vijelie. La fel și economiile. La fel și democrațiile.
Rămânem vigilenți. Și vocea noastră — a celor care construim, zi de zi, în sectorul privat, în cercetare, în societatea civilă — va continua să se facă auzită. Pentru că miza nu este cine conduce guvernul săptămâna viitoare. Miza este ce fel de țară lăsăm copiilor noștri.