Am trimis o invitație către Jakob Wyssen. Nu e un gest de protocol și nu e o curiozitate de târg. Este, pentru mine, o formă de respect. Față de o meserie, față de munte și față de o tehnologie care a înțeles de aproape un secol ceea ce noi am tratat prea des ca pe o cheltuială: panta trebuie slujită, nu învinsă.
Jakob Wyssen conduce astăzi Wyssen Seilbahnen AG, firma din Reichenbach fondată în 1926 de bunicul său. În 1939, tot un Jakob Wyssen a dat pădurii de munte macaraua pe cablu: un cărucior care nu târăște lemnul, ci îl ridică. În 2026, casa Wyssen împlinește o sută de ani. I-am cerut să fie alături de noi la Ziua Forestierului, în cadrul Săptămânii Forestierului 2026, între 7 și 11 septembrie, la Azuga și Cheile Grădiștei. A acceptat.
Mă bucur. Și simt că avem datoria să explicăm de ce.
Ce înseamnă, cu adevărat, un funicular
Imaginea e simplă, aproape gingașă, dacă avem ochi să o vedem. Un fir de oțel deasupra versantului. Un cărucior. Un cârlig care coboară. Un trunchi care se desprinde de sol. Nu zgârie litiera. Nu taie albia. Nu strivește puieții. Ajunge la drum. Pădurea rămâne pădure.
Asta face un Wyssen. Nu e magie. E fizică pusă în slujba silviculturii: cablu purtător, cablu de tracțiune, cărucior cu comandă radio, distanțe de sute de metri până spre doi kilometri, pante pe care tractorul nu are ce căuta. În Elveția, logica aceasta ține pădurea de protecție în picioare. La noi, aceeași logică e scrisă în Codul silvic: la deal și la munte, se dă prioritate tehnologiilor bazate pe funiculare. Legea a înțeles. Practica a uitat, adesea, să asculte.
Nu pun funicularul împotriva harvesterului, a LiDAR-ului sau a digitalizării pe care o aducem prin SINTETIC, tocmai în aceste zile, la Azuga. Tehnologiile bune nu se exclud. Se completează. Un harvester pe un versant greșit rămâne o investiție scumpă. Un cablu bine întins pe același versant este, uneori, singura formă de respect.
Am avut aproape o mie. Am rămas cu prea puține
Primele funiculare Wyssen au ajuns în România în anii ’50. Revista Pădurilor le consemna deja în 1959, la exploatările de munte. La sfârșitul anilor ’80 aveam, după estimările breslei, aproape o mie de instalații de transport pe cablu. După 1990 am ales ce părea mai ieftin: tractorul, TAF-ul, drumul tăiat în grabă. Costul adevărat s-a mutat în sol, în eroziune, în regenerare întârziată, în combustibil și în drumuri care nu țin un sezon umed.
Astăzi le numărăm cu greu. Nu e vina unui singur om. E suma unor decizii scurte. Recunosc, însă, și cealaltă față: au rămas în țară oameni care n-au abandonat firul de oțel. Au investit, au învățat, au scos lemn de pe versanți pe care alții i-ar fi lăsat ori i-ar fi rănit. Lor le datorez, în parte, această invitație.
De ce l-am invitat pe Jakob Wyssen acum
Săptămâna Forestierului 2026 stă sub un generic pe care l-am ales cu grijă: Pădurea, resursă strategică pentru generațiile următoare. Nu e lozincă. În cifrele Raportului Sectorial Integrat ASFOR 2025, sectorul forestier înseamnă circa 3,5% din PIB, miliarde la buget și zeci de mii de locuri de muncă, mai ales la munte și la sat. Viitorul acestui sector nu se construiește doar din discursuri despre non-intervenție. Se construiește din management activ, din tehnologie care cruță solul și din oameni care știu să lucreze fără să lase în urmă o rană.
Jakob Wyssen nu vine să ne vândă o poveste. Vine dintr-o tradiție în care inovația a slujit panta. Eu l-am invitat ca să ne privim, o clipă, în oglinda celor care n-au uitat.
Dacă, după ce pleacă, în pădurile noastre rămâne doar o fotografie, invitația va fi fost incompletă. Dacă rămâne un cablu care lucrează și, mai ales, o judecată mai bună despre cum intrăm în pădure, atunci Ziua Forestierului își va fi făcut treaba.
Ne vedem la Cheile Grădiștei.
