Investițiile străine au scăzut cu 82% într-un singur semestru. Explicațiile tehnice sunt corecte. Problema de fond a fost însă descrisă cu exactitate acum 117 ani, într-un ziar bucureștean.
Cifra publicată zilele acestea de Banca Națională a României e dintre acelea care se rețin: 669 de milioane de euro. Atât au însumat investițiile străine directe ale nerezidenților în primul semestru al anului 2026. În aceeași perioadă a anului trecut, suma fusese de 3,72 miliarde. O scădere de aproximativ 82%.
Detaliul care ar trebui să ne rețină atenția e însă altul, ascuns în trimestrul al doilea: acolo, fluxul investițional nu doar a încetinit, ci a devenit negativ — minus 521 de milioane de euro. Cel mai slab trimestru din 2013 încoace. Banii nu au întârziat să vină. Au plecat.
Explicațiile oficiale au apărut imediat și sunt, în bună parte, corecte. Distribuiri masive de dividende. Profitabilitate operațională în scădere, pe fondul unei economii care stagnează. O tranzacție de retail prin care un lanț de magazine a trecut de la un proprietar nerezident la unul rezident. Și, peste toate, ceea ce prim-viceguvernatorul BNR a numit fără menajamente: într-un climat ambiguu, investitorii amână deciziile.
Nimic de contestat. Doar că, citind comunicatele, mi-a rămas senzația că discutăm despre simptom cu o precizie remarcabilă și ocolim, ca de obicei, diagnosticul.
Diagnosticul are 117 ani
L-am găsit, formulat mai bine decât aș putea eu s-o fac, în ziarul Adevărul din 15 septembrie 1908:
„Dintre toate ocupaţiile, cea mai preferată şi cu mai multă râvnă căutată de român este slujba, funcţiunea publică. De mic, de pe băncile şcoalei primare, idealul lui e de a fi slujbaş; perspectivele comerţului, ale industriei, ale agriculturei, fie ele oricât de strălucite, nu-l atrag, îl lasă nepăsător.”
Gazetarul anonim număra atunci 102.560 de funcționari și prevestea că vor trece de 120.000. Dar cifrele erau, la el, doar consecința. Observația lui viza altceva: preferința constantă pentru sigur în dauna incertitudinii, pentru un venit modest dar garantat în locul unuia mai mare, obținut pe risc propriu.
Un secol mai târziu, mecanismul s-a rafinat, nu a dispărut. Astăzi nu mai așteptăm doar postul de la stat. Așteptăm și investitorul. Fabrica adusă din afară, retailerul care intră pe piață, fondul care cumpără, multinaționala care deschide un centru. Ne-am obișnuit ca riscul economic să și-l asume altcineva, iar rolul nostru să fie acela de gazdă: reglementăm, facilităm, uneori criticăm.
E o poziție confortabilă. Are un singur defect: funcționează exact până în momentul în care „altcineva” se oprește.
Suntem mulți, dar mici
Datele arată, totuși, o realitate mai nuanțată decât fatalismul cu care ne place să ne descriem.
Companiile cu capital privat românesc reprezintă 53% din primele 5.000 de firme ale țării. Sunt majoritare. În Moldova, Dobrogea și Oltenia trec de trei sferturi, iar în regiunea Nord-Est ajung la 80%. Antreprenoriat există, s-a maturizat și a rezistat unui deceniu de crize suprapuse.
Ruptura apare la scară. Aceleași companii produc doar circa o treime din cifra de afaceri cumulată a topului. Iar primele 25 de firme ale economiei, care generează aproape o cincime din PIB, sunt în covârșitoare majoritate cu capital străin.
Avem o bază largă și o construcție joasă. Multe firme mici, foarte puține companii capabile să concureze regional. Nu e o problemă de competență — antreprenorii români demonstrează zilnic că o au. E o problemă de capitalizare și de ambiție: de a reinvesti în loc de a distribui, de a te lista la bursă în loc de a rămâne o afacere de familie, de a intra pe o piață externă în loc de a te mulțumi cu județul propriu.
Scuza care nu mai ține
Aici e diferența esențială față de 1908, și merită spusă limpede: instrumentele există.
Pachetul de relansare adoptat prin OUG 8/2026 a introdus, în premieră pentru legislația fiscală românească, creditul fiscal pentru cercetare-dezvoltare. A creat schema TechUp România. A operaționalizat Banca de Investiții și Dezvoltare, cu un miliard de lei pentru start. A prevăzut deduceri pentru companiile care se listează la bursă și, la celălalt capăt al lanțului, pentru persoanele fizice care investesc pe piața de capital. Există fonduri europene, garanții de stat, linii de credit la export.
Se poate discuta — și trebuie discutat — despre întârzierea ghidurilor, despre birocrația de acces, despre instabilitatea fiscală care alungă și capitalul autohton, nu doar pe cel străin. Dar nu se mai poate afirma, ca acum un secol, că românului nu i se oferă nimic în afară de o slujbă sigură.
Ce nu se poate legifera
Treizeci de ani de economie de piață ne-au dat piață, cadru european, finanțare și acces. Ne-au dat tot ce se putea da din afară.
Ce lipsește nu se poate obține printr-o ordonanță de urgență și nu se poate deconta dintr-o schemă de ajutor de stat. Investițiile străine sunt binevenite și le vom căuta în continuare, cu argumente și cu predictibilitate. Dar o economie nu devine matură prin capitalul altora. Devine matură atunci când destui dintre oamenii ei aleg, în cunoștință de cauză, incertitudinea în locul tihnei.
Cifra de 669 de milioane nu măsoară, în fond, încrederea investitorilor străini în România. Măsoară cât de mult depindem încă de ea.
Sursa fragmentului citat: ziarul Adevărul, An XX, Nr. 6840, 15 septembrie 1908. Date: BNR (balanța de plăți, S1 2026); analiza PwC România asupra celor mai mari 5.000 de companii; OUG 8/2026.
Rădăcini adânci. Idei pentru viitor
