Sunt zile în care cele mai sincere cifre despre economia României nu vin de la bursă, ci din pădure. Datele pe aprilie 2026 au confirmat o slăbiciune pe care o purtăm de ani buni: producția industrială a scăzut din nou, iar motorul declinului a fost industria prelucrătoare, în minus cu 4% față de anul trecut. Cifra pare abstractă. Pentru mine, care lucrez în acest sector, ea capătă imediat un chip. Și unul dintre cele mai limpezi chipuri ale ei se află în industria lemnului.
Aici, declinul nu mai e o statistică. Are fabrici care își reduc schimburile, comunități rurale care pierd oameni și o materie primă risipită sub ochii tuturor.
Aceeași resursă, două destine
Citite cu atenție, datele INS pe diviziuni spun ceva surprinzător. Prelucrarea primară a lemnului — cheresteaua, plăcile, produsele din lemn — a crescut în aprilie cu 5,3% față de anul trecut. Bușteanul intră în fabrici și este transformat în primă fază.
Problema apare la capătul lanțului. Fabricarea de mobilă a scăzut cu 18,2% față de aprilie 2025 și cu peste 10% în primele patru luni. Mobila e una dintre cele mai lovite ramuri din toată industria, alături de auto și de prelucrarea țițeiului.
Asta e, în esență, fața declinului. Nu pierdem materia primă. Pierdem exact valoarea adăugată de sus, partea care aduce cei mai mulți bani și cele mai bune locuri de muncă.
O veste bună, ușor de trecut cu vederea
Și totuși, în aceleași cifre stă și o veste bună. Prelucrarea primară a crescut într-un an profund ostil. În ciuda instabilității economice, a tensiunilor geopolitice de la războiul din Ucraina până la zona strâmtorii Hormuz, a costurilor mari la energie și a unui sprijin public adesea absent, lanțul de aprovizionare a funcționat.
Iar el a funcționat dintr-un motiv pe care vreau să-l spun apăsat: pentru că sectorul forestier și-a făcut treaba. A scos lemnul din pădure și l-a livrat constant către fabrici. Materia primă românească a ajuns la timp acolo unde trebuia. O creștere de peste 5%, obținută pe acest fond, nu e un accident. E dovada forței unei industrii care, cu un cadru predictibil și sprijinul potrivit, ar putea face mult mai mult.
Un paradox confirmat de date
Contrastul ăsta confirmă o problemă veche. România nu duce lipsă de resursă. Pădurile țării adaugă în fiecare an aproape 59 de milioane de metri cubi de masă lemnoasă. Suprafața împădurită crește, iar stocul de lemn pe hectar e printre cele mai mari din Europa.
În ciuda acestei abundențe, valorificarea superioară rămâne minimă. Recoltăm sub jumătate din cât crește pădurea anual, în jur de 30% din creșterea ei. În aceeași perioadă, Germania ajunge la circa 88%, Austria la 78%, Finlanda la 70%, Suedia la 66%.
Iar din lemnul care ajunge pe piață, doar o parte intră în industrie. Din cele 18–19 milioane de metri cubi comercializați anual, aproximativ 8 milioane ajung efectiv la prelucrare. Restul ia, în bună măsură, drumul focului. O resursă care ar putea deveni mobilă și valoare adăugată e arsă ca lemn de foc. Nu avem o problemă de resursă, ci una de valorificare.
De ce contează vârful lanțului
Tocmai de aceea prăbușirea mobilei e atât de gravă. Industria mobilei e al doilea sector din economie după IT ca valoare adăugată în producție. Exportă în peste 120 de țări și trimite afară aproape 86% din ce produce. E partea din lanț unde un metru cub de lemn valorează cel mai mult.
Împreună, sectorul forestier și industria lemnului aduc circa 3,5% din PIB și un excedent comercial de până la două miliarde de euro pe an. Susțin peste 150.000 de locuri de muncă directe și încă vreo 300.000 indirecte, cele mai multe în mediul rural. Când vârful acestui lanț se contractă cu aproape o cincime într-un an, pierderea trece dincolo de statistică.
DR-24, un exemplu care trebuie multiplicat
Există însă și o dovadă că politicile publice bine gândite funcționează. În exploatarea forestieră, măsura DR-24 a finanțat mecanizarea și a modernizat real activitatea din pădure. Operatorii au primit echipamente performante, iar recoltarea se face astăzi mai curat și mai eficient ca oricând. E un exemplu pozitiv, românesc, care arată ce poate face un instrument de sprijin coerent.
Lecția lui trebuie dusă mai departe. DR-24 a dat sectorului mâinile potrivite în pădure. Acum avem nevoie de fabricile potrivite în prelucrare. Mecanizarea fără o industrie de procesare puternică înseamnă doar o extracție mai eficientă a unei materii prime ieftine.
Avem nevoie de fabrici care să prelucreze lemnul cât mai aproape de pădure, pe distanțe scurte. Procesarea de proximitate reduce costurile de transport, păstrează valoarea adăugată în zonă și creează cele mai multe locuri de muncă acolo unde sunt cel mai greu de găsit: în mediul rural. O fabrică la marginea pădurii ține un sat în viață mai bine decât orice ajutor social.
Același tip de sprijin, mutat în zona prelucrării superioare, ar schimba ecuația. Cherestea uscată tehnologic, lemn lamelar, produse cu valoare adăugată mare — toate cer fabrici, nu doar utilaje în pădure. Multiplicarea logicii DR-24 dinspre exploatare spre procesare ar transforma simpla extracție în bioeconomie și ar ține valoarea, și oamenii, în țară.
Un cadru favorabil, o decizie amânată
Contextul european devine, în sfârșit, favorabil. În martie 2026, Consiliul Uniunii Europene a recunoscut bioeconomia drept pilon strategic industrial. Construcțiile din lemn și produsele cu valoare adăugată mare cer exact ce avem din belșug: o resursă regenerabilă, legală și sustenabilă.
Aici e și soluția cea mai la îndemână. Cererea internă care lipsește astăzi mobilei poate fi creată prin construcțiile pe structură de lemn, un sector cu potențial uriaș și o pârghie concretă deja propusă: un prag minim de lemn în construcțiile publice noi. E o cale prin care valoarea adăugată rămâne acasă, în comunitățile rurale, în loc să fie exportată ca materie primă.
Cadrul legal intern există deja. Codul silvic, prin Legea 331/2024, definește „valorificarea superioară a lemnului” și încurajează folosirea lemnului în construcțiile publice. Principiul e scris în lege. Ce lipsește e transpunerea lui în politici concrete și în fabrici care să rețină valoarea în țară.
Termometrul nu minte
Revenirea economică pe care o promit prognozele pentru 2027 nu va veni din efecte de bază, ci din valorificarea resurselor pe care le avem deja. Industria lemnului e testul cel mai clar al acestei capacități.
Declinul din aprilie are, în cazul lemnului, o lecție precisă. Atunci când materia primă curge, dar valoarea adăugată se prăbușește, problema nu e pădurea, ci modul în care îi folosim rodul. Avem resursa, avem piață și avem acum și un context european care ne susține. Ne lipsesc deciziile. Industria lemnului rămâne un termometru cinstit: măsoară, mai exact decât orice declarație, cât de serioasă e o economie cu propria ei bogăție.
