După un sfert de secol de negocieri, acordul comercial dintre Uniunea Europeană și Mercosur a trecut pragul decisiv în ianuarie 2026. Votul favorabil al majorității statelor membre deschide calea spre crearea uneia dintre cele mai extinse zone de liber schimb din lume, conectând peste 700 de milioane de consumatori. Însă drumul până la ratificarea finală rămâne presărat cu obstacole politice și proteste care nu dau semne de încetare.
Un parteneriat cu rădăcini adânci
Mercosur s-a născut în 1991, prin Tratatul de la Asunción, din dorința țărilor sudamericane de a deveni relevante într-o lume dominată de blocuri comerciale mari. Brazilia și Argentina, rivale istorice, au decis că aveau mai mult de câștigat împreună decât separat. Li s-au alăturat Paraguay și Uruguay, formând nucleul unei piețe care astăzi reunește aproximativ 260 de milioane de oameni.
Negocierile cu Uniunea Europeană au început încă din 1999, transformându-se într-unul dintre cele mai lungi maratoane diplomatice comerciale din istorie. Acordul politic din 2019 părea să încheie saga, dar ratificarea a fost amânată repetat din cauza preocupărilor legate de defrișările amazoniene și standardele de mediu. Abia în 2024-2026 acordul a căpătat contur concret, demonstrând că în comerțul internațional, răbdarea este adesea singura monedă care contează.
Două Europe, două realități
Fractura pe care o expune acest acord este, în esență, o fractură între Europa industrială și Europa agrară. Pentru Germania, cu gigantul său auto, sau pentru sectorul farmaceutic francez, deschiderea pieței sudamericane înseamnă oportunități concrete: tarife vamale reduse dramatic și acces la 260 de milioane de potențiali cumpărători. Estimările vorbesc despre 440.000 de locuri de muncă susținute și o creștere economică, chiar dacă modestă, de până la 0,3% din PIB-ul european până în 2040.
La polul opus, fermierii din România, Franța, Polonia sau Belgia văd în acest acord o amenințare existențială. Și au argumente solide.
Concurența inegală
Miezul contestației stă într-un paradox legislativ greu de digerat. Producătorii europeni operează sub regimul strict al Green Deal-ului: interdicții la anumite pesticide, restricții privind hormonii și antibioticele în zootehnie, standarde ridicate de bunăstare animală. Toate acestea costă. În Brazilia și Argentina, multe dintre aceste substanțe rămân permise, iar costurile de producție sunt, în consecință, semnificativ mai mici.
Rezultatul previzibil: o creștere a importurilor de carne din Mercosur estimată între 23% și 52% până în 2030. Pentru sectorul avicol românesc, deja sub presiunea importurilor ucrainene, perspectivele nu sunt deloc liniștitoare. Cotele suplimentare de 180.000 de tone ar putea transforma competiția într-o cursă imposibil de câștigat pentru mulți producători locali.
Dimensiunea ecologică
Dincolo de calculele economice, acordul ridică și întrebări de natură ecologică. Organizațiile de mediu avertizează că stimularea exporturilor agricole sudamericane ar accelera defrișările din bazinul amazonian, contrazicând tocmai obiectivele de sustenabilitate pe care UE le proclamă intern. Este un argument care merită luat în serios, chiar dacă acordul conține clauze de sustenabilitate, criticate însă ca fiind insuficient de robuste.
Argumentul strategic
Susținătorii acordului invocă însă o logică care depășește simpla aritmetică comercială. Europa are nevoie de litiu, cupru și alte materii prime critice pentru tranziția verde. Mercosur le are din abundență. Reducerea dependenței de China pentru aceste resurse reprezintă un obiectiv strategic de prim rang.
În plus, într-o lume în care influența comercială devine instrument geopolitic, consolidarea relațiilor cu America de Sud oferă UE un contraponderat la expansiunea economică chineză în regiune.
Unde se situează România?
România a votat, în cele din urmă, în favoarea acordului, după obținerea unor concesii pentru sectorul agricol. Este o poziție care reflectă un calcul pragmatic, dar și o tensiune nerezolvată.
Pe termen scurt, agricultura românească, care angajează aproximativ 30% din forța de muncă rurală, va resimți presiunea competitivă. Consumatorii vor vedea, probabil, prețuri mai mici la carne și zahăr. Industria auto, prin integrarea în lanțurile europene de aprovizionare, ar putea beneficia indirect.
Ecuația finală depinde însă de implementarea efectivă a clauzelor de protecție și de capacitatea de adaptare a sectorului agricol românesc, ambele rămânând incerte.
Între litera acordului și realitatea implementării
Acordul mai are de parcurs un drum lung: ratificarea în Parlamentul European și în parlamentele naționale. Opoziția Franței, Poloniei, Austriei și Ungariei, combinată cu protestele fermierilor care continuă să blocheze drumuri în mai multe țări europene, arată că bătălia politică este departe de final.
Ceea ce rămâne clar este că acest acord expune o tensiune fundamentală în proiectul european: cum reconciliezi liberalizarea comercială cu protecția standardelor sociale și de mediu pe care le-ai construit intern? Răspunsul la această întrebare va defini nu doar soarta acordului cu Mercosur, ci și direcția politicii comerciale europene pentru deceniile următoare.
Acordul UE-Mercosur nu este nici salvarea economică promisă de unii, nici apocalipsa agricolă anunțată de alții. Este, mai degrabă, un test al capacității Europei de a-și gestiona contradicțiile interne într-o lume în care izolarea nu mai este o opțiune viabilă.